Dorian Ștefan, primul transfer al unui jucător sibian în străinătate după Revoluție, și unul dintre cei mai buni fotbaliști născuți la Sibiu, ne-a purtat, în 4 ore fabuloase, prin fotbalul anilor ’80, cu pasiune pentru personalitățile marilor fotbaliști și antrenori, cu dezamăgire față de implicarea politicului.
Poveștile s-au succedat cadru după cadru, ca-ntr-un film documentar ce te ține cu sufletul la gură. Despre cel mai dificil moment al carierei, incidentul cu Rodion Cămătaru, despre evoluția oscilantă a Șoimilor dar mai ales despre pasul decisiv făcut în carieră spre FC Argeș și Victoria București, dar și cum a ajuns în Norvegia.
Între multele episoade savuroase, Dorian spune că a avut o relație deosebită cu „prințul din Trivale”, Nicolae Dobrin, pe care l-a adus și acasă, la Sibiu.
Ștefan Dorian, 65 de ani, conduce reprezentața Dacia și Fiat de la Sibiu, Emilian, și a evoluat ca fundaș central pentru Șoimii Sibiu, FC Argeș, Victoria București și Valerenga în peste 250 de meciuri în care a marcat 12 goluri. A evoluat de 10 ori pentru Naționala Olimpică a României.
Care sunt primele amitiri din fotbal, cum era perioada liceului?
Profesorul Tudoran, care a adus singurul titlu al Sibiului la juniori, în 1972, ne-a luat de la Gheorghe Lazăr (n.r. Liceul), ne-a băgat în campionatul județean și am câștigat titlul în acel an. Eram 10 din aceeași clasă. Trebuia să-și dea gradul de antrenorat și atunci ne-a luat pe noi, ne-a văzut la o cupă de liceu pe care am câștigat-o. Și așa am câștigat și campionatul județean. Îți dai seama ce plăcere era, când plecam din liceu, când ne întorceam de la fotbal la liceu, era o emulație… La juniori erau atunci ambiții locale teribile. Era Școala Sportivă, Clubul Sportiv Școlar și juniorii lui Șoimii, toate aveau echipe de republicani.
Și ați ajuns la Șoimii
S-a făcut un trial pe țară. Județul Sibiu a făcut o echipă cu care ne-am prezentat la Deva, din alea 4 județe care au participat s-a făcut o echipă cu care am participat la Simeria unde din toată țara au venit 8 echipe. Acolo erau și antrenorii din Diviziile A și B care ne-au dat note și așa s-a format echipa națională a României „Luceafărul” unde i-am prins pe Hagi, Tararache… Iar când m-am întors la Sibiu m-a luat Șoimii pentru că am trecut prin toate etapele astea. Acum mă gândeam ce șansă am avut pentru că se juca cu junior în teren pentru că e pragul foarte periculos de la juniori la seniori. Acum joci cu copii de 17-18 ani, de vârsta ta, și treci la seniori unde te întâlnești cu unul de 32 de ani, îți dă un cot în gură, sau te duci cine știe pe unde, pe la Alexandria, și vezi ce se întâmplă… Ziceau: „Ai venit să iei banii copilașilor?”. Te luau la pumni încă de sub tribună, de sub culoar.
Toate echipele din Divizia A și B aveau jucători consacrați, toate aveau un vârf de atac de acest fel iar eu trebuia să-l țin pe ăla. Ăsta e rolul fundașului central. Fiecare meci în parte îl pregăteam în mod deosebit pentru că riscai să te faci de minune.
Eram atât de concentrat încât am senzația și acum când mă uit în teren, văd caracterul jucătorului. Dacă e fricos sau nu, dacă atacă, unde atacă, sare, intră la portar, se ferește. Noi am fost prima generație învățată să câștige urât. Să nu mai pierdem oborabil. Apoi, după ce am învățat să câștigăm… nu poți să devi campion cu pierzători, victoria îți dă o încredere, moral. La juniori, baza de selecție era mare și tot timpul era competiție. Competiția ne-a crescut pe noi.
În facultate am umblat numai cu bicicleta, era o formă de antrenament. Încă de la liceu aveam mașina mea dar foloseam bicicleta, 15 minute făceam de pe Moara de Scoarță, unde stăteam, până pe Rațiu. Apoi mi-au interzis prin contract, ca să nu mă accidentez. Nici să joc fotbal în curtea școlii. M-au amendat când am jucat la facultate. Sau să schiez… de schiat și de tenis m-am apucat la 32 de ani. Am fost atât de impresionat de Păltiniș pentru că 10 ani eu l-am văzut numai din alergare. Niciodată n-am fost să mă plimb.
Când am început fotbalul, în ’77, eram junior în teren, și acum țin minte. Testul era de la teleferic, schit și pe drumul vechi înapoi. Trebuia să scoți 33 de minute. După 10 zile de cantonament. În ’89, am venit la Păltiniș pentru că urma să avem meci la Hunedoara. A fost o întrerupere cu Naționala și ne-a ținut 3 sau 4 zile. Țin minte că am făcut doua ture dimineața și tin minte că l-am scos în 32 de minute fără test.
Mi-ați spus că unul dintre cei care v-au marcat cariera a fost regretatul Mircea Gabel
Cel mai bun produs al fotbalului din Sibiu. El m-a învățat să atac din lateral, cu două picioare, un atac foarte periculos. Să te duci din lateral, cu două picioare, dacă nu iei mingea, ridici piciorul celălalt și e fault.
Mircea Gabel era un jucător… era o încântare să-l vezi cum lovea mingea și cum vedea jocul. După plecarea de la Sibiu a jucat mult la Reșița. Îi avea pe Todiresei, Florea și Dudu Georgescu. Dar cum lovea cu exteriorul iar mingea ocolească fundașul și ajungea la extremă să centreze. Era foarte elegant. Se vedea că e un jucător deosebit de tehnic dar cerebral. Vedea jocul foarte bine, foarte, foarte bine. Știa să și deposedeze.
Cum ați ajuns la Pitești, în 1985?
Sibiul nu s-a așteptat să-mi iau repartiția la Dacia. Puteam la Mediaș, la Mârșa, îmi făceau transferul la Șoimii, era simplu, eram căpitan de echipă, mi-au dat și casă…. Dar am luat-o de la zero. Am vrut să văd dacă mai pot încă 4-5 ani, să vedem dacă fac față. Când cei de la Sibiu au văzut că nu mă mai întorc, mi-au dat dezlegare la Craiova. N-am știut că Craiova știe de mine și că eram monitorizat. Era Craiova Maxima cu Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu… n-am știut că Tilihoi e blocat cu spatele și are mari probleme. Craiova a aflat de mine că eram la Pitești după două meciuri amicale, s-au dus repede la Sibiu, le-au promis doi jucători la schimb plus încă ceva… Și-a fost o hârjoneală de vreo lună și ceva, Halagian mi-a zis ”Bă, ai dat mâna cu mine”, Stroe: ”Ai dat mâna cu mine, ce ardelean serios ești”. Și zic, gata, am promis, eram și mai aproape de unchiul meu. În plus, Halagian cu ce m-a convins? Spune: ”echipa a scăpat de retrogradare, mai jos nu se poate duce, dar dacă se ridică toți spun că și din cauza ta. Și joci titular. La Craiova sunt scandaluri, sunt complicații”. Echipa era pe o pantă descendentă. Am plecat la Sibiu, le-am spus, când rezolvați cu dezlegarea mă găsiți la Sibiu. Argeșul a avut un meci, la Oradea cred, și Halagian s-a oprit la Sibiu, mi-a dat telefon, zice: ”mâine ne vedem, rezolv problema”. A venit după trei ore, zice: ”nu m-am înțeles cu ei, hai să plecăm. Tu știi unde-i Valea (n.r. satul Vale)? Știu, normal că știu.
Dobrin era retras din activitate dar știu că ați avut o relație apropiată. Cum l-ați întâlnit?
Conjuctura a fost „favorabilă” unei relații deosebite pe care am avut-o cu Gicu Dobrin. Când m-am dus la Pitești, primul lucru am întrebat de Dobrin. Pentru mine el a fost idolul. Eu nu l-am prins la FC Argeș, dar l-am prins la Târgoviște, când i-a promovat. Și-acum, după atâta timp, am în memorie meciul de la Târgoviște și cel de la Sibiu (n.r. Șoimii Sibiu și CS Târgoviște s-au întâlnit de două ori în sezonul 1981/82). La meciul de la Sibiu am jucat fundaș stânga. Mai era tribuna de lemn. Dobrin primește mingea în zona mea, eu l-am tatonat, te învățau atunci să-l scoți lângă tușă. Neagu (n.r. coleg de echipă la Șoimii) a strigat dintr-o dată „Lasă-l la mine!”, și-a venit să-l ia „foarfecă” din față. Dobrin, cum era lângă tușă, numai atât a făcut, a tras puțin mingea. Dobrin cu fața spre mine, Neagu venea din lateral, 45 de grade, iar când s-a făcut că pleacă spre mine, Neagu a căzut cu spatele pe minge, pe sub fund, pe sub coloană, pe sub cap, a țopăit efectiv de 3 ori pe minge, arbitrul s-a ferit, el a trecut, a ieșit pe pistă. Eu am rămas cu expresia lui Neagu în aer, când nu și-a dat seama ce s-a întâmplat și s-a trezit pe pistă. Ne-am oprit, Dobrin a preluat mingea la margine, și a pus piciorul fix pe ea, și s-a uitat la ea. Am început să râd, lumea în tribună era în picioare, în extaz, în delir, zece secunde a durat totul, s-a oprit jocul în loc. A fost ceva…
Apoi, când am jucat la ei, la Târgoviște, îl aveam pe unul Baciu. Sarcină clară: ochii și Dobrin. Era expresia aia, dacă se duce la toaletă, te duci după el, nu-l scapi din ochi… S-a terminat meciul, 2-0, Dobrin două goluri. Golul doi, de poveste. Lateral dreapta, la 16 metri, a oprit mingea, s-a făcut că se întoarce spre interior și s-a întors invers. Când a șutat direct în stânga… de poveste.”
„L-am pus pe Dobrin în poartă, și am sunat. Tata a zis că e cea mai frumoasă zi din viața lui după nașterea noastră”
Eram trei jucători la națională de la FC Argeș, eu, Eduard și Stan și am avut un meci cu RFG-ul la Cluj. Tot atunci, a fost un meci demonstrativ Timișoara ’70 – Naționala ’70, iar de acolo Dobrin a venit cu Gica (n.r. soția lui Dobrin), ea conducea mereu, să ne ia să mergem acasă, la Pitești. Avea o Dacia Break. Pe drum a lovit o căprioară. Ce facem cu căprioara? Am zis, hai acasă la mine. L-am pus în poartă pe nea Gică și-am sunat. Știam că tata iese. Când l-a văzut pe Dobrin a zis că, în afara de nașterea noastră, a fost cea mai frumoasă zi din viața lui. Poate nu toată strada, dar jumate de stradă a venit la noi. Stăteam pe Moara de Scoarță, în capăt era Zorile, a luat toate lăzile de bere, a făcut o masă în curte. Nu pot să-ți povestesc ce popular și jovial era.
„Când nu mai ajunge mingea la tine e timpul să te retragi”
El m-a ajutat și să mă las de fotbal. Mi-au rămas în minte vorbele lui. Mai juca cu noi după ce s-a retras, ce ne făcea, n-are rost să-ți povestesc. Și zic: „Nea Gică, dă-o… că nu se poate, o prinzi, nu ți-o ia…”. Și mi-a zis: „Da măi copile, dar nu mai ajunge la mine”. Și-ntr-adevăr, mi-am dat seama când am jucat cu el la Sibiu că de două ori i-am luat fața doar din instinct. Ăia 3-4 metri nu-i mai făcea. Nu mai ajungea mingea la el. Că dacă ajungea mingea la el… Uite-așa niște pulpe avea, eu l-am avut coleg la Victoria pe Coraș, el îi semăna la picioare, foarte puternice. Și așa am simțit și eu momentul retragerii. Experiența îmi spunea 《acolo vine mingea》și mă duceam. Și, pac, mă trezeam că o deviază. Nu dădea gol, dar nu mai ajungeam eu primul. După un an am zis 《bă, dar mi le ciupește și jos, și la cap》, cred că e timpul să-mi fac retragerea.
Ați debutat în Divizia A cu victorii împotriva lui Dinamo și Craiova dar imediat a venit episodul Cămătaru. Ce s-a întâmplat?
Am debutat în Divizia A la FC Argeș contra lui Dinamo la București, i-am bătut 2-0 (n.r. 14.09.1985, et. 6). Din 1979 când a luat titlul și i-au bătut cu 4-3, Argeșul n-a mai câștigat cu Dinamo. A fost o mică supriză, am creat un pic de interes, am luat notă mare, parcă 8. Următorul meci era cu Craiova la Pitești unde am fost acuzat că i-am rupt piciorul lui Cămătaru. Eu am jucat mijlocaș la acoperire în meciul cu Dinamo și la meciul ăsta, în prima repriză. Pentru că puteam să joc, la juniori am fost vârf de atac, junior în teren la Șoimii am jucat mijlocaș stânga după care ca senior m-a băgat fundaș stânga, în locul lui Fanea Lazăr, și nu m-a mai scos de acolo 4 ani. M-a ajutat enorm pentru că în momentul în care s-a dezvoltat jocul și se începea cu pase de jos și lateral, eu puteam să dau pasa lungă. Ulterior, la Victoria s-a pus problema cine îl ține pe Lăcătuș. Eu puteam să-l țin pentru că am jucat și fundaș central și stânga iar el se infiltra tot timpul între fundașul central și cel stânga, cu pasă lungă de la Boloni, prelua, venea spre careu și apoi intra.
Cădea, era 11 metri. Eu știind, îi dădeam numai tușă, îl împingeam spre locul de unde nu îi era la îndemână să centreze și îl enerva tare mult treaba asta. Revenind la meciul cu Craiova, am câștigat cu 2-1, dar la 1-0 Cămătaru l-a „luat” pe fundașul nostru de la jumătatea terenului și s-a dus cu el până în poartă și a dat gol. Halagian a ieșit la margine și a strigat: „Ștefane, îl iei tu pe Cămătaru”, și am trecut fundaș central. Ei au spus că în min. 19 am avut o intrare dură la el, deși în meci n-am luat nici cartonaș galben, dar eu am putut să-l țin pe Cămătaru și am câștigat cu 2-1. El a jucat până în min. 80. După meci, Cămătaru accidentat. Urma meciul cu Irlanda de Nord, decisiv (s-a terminat 0-1, România a ratat calificarea la CM Mexic 1986). Luni, s-a dat decizia, piciorul rupt. Marți, Ștefane tu i-ai rupt piciorul. M-au dat la televizor, m-au etichetat criminal… victimă de serviciu. Îți dai seama, a venit un cioban din Divizia B care i-a rupt piciorul lui Cămătaru. Ce se întâmpla? Halagian urma să vină la cârma naționalei, dar a ajuns Ienei după Cupa Campionilor câștigată cu Steaua. Ei loveau, de fapt, în Halagian.
Pe mine nu m-au suspendat dar m-au oprit de la delegări. S-a făcut mare vâlvă. Gândește-te că nu a fost ușor. Plecasem de acasă unde aveam rânduială, dar acolo, la Pitești, mă bazam doar pe fotbal, chiar dacă eram stagiar la Dacia. Am zis să dau o șansă pentru că toți îmi ziceau, de ce nu am făcut pasul la Divizia A. Revenind, chiar dacă era dirijată și concertată toată treaba asta, totuși au fost 25 000 de oameni la stadion. După șocul ăla, lumea a început să vorbească. Pe mine atunci m-au îndrăgit. O data că i-am bătut și pe Dinamo, și pe Craiova, și toată lumea se întreba cine e ăsta. Și-apoi pentru că țineau cu FC Argeș, de-acolo și buna relație cu Stroe. Mi-a zis: ”copile, dă mâna cu mine că noi știm despre ce e vorba, nu te lăsăm. Și m-au adoptat repede. Pentru că loveau în echipa lor și în al doilea rând știau că nu e adevărat. Adică cum, i-am rupt piciorul dar a jucat până la pauză, s-a răcit la pauză, a jucat și după aia cu piciorul rupt… Care e de fapt istoria. Ei au venit după meciul ăla bun cu Benfica, 1-1, și Lucescu a vrut să-l vândă la Benfica. Lucescu l-a dus cu naționala de tineret, au jucat un meci amical contra lui Benfica și acolo l-au lovit. El a venit cu gheață în avion. Antrenor la Craiova era Rădulescu. Au luat bătaie la Buzău și, dacă pierdeau și la Pitești, pierdeau plutonul fruntaș, scandal cu prim secretarul. Lucescu i-a spus, n-are voie să joace până la națională. Ăsta l-a băgat totuși în teren. Din motive de presiuni. Pentru că apoi s-au clarificat, avem și documente. Lui Cămătaru i-au dat și trofeul Fair-Play pentru că a recunoscut ulterior că nu l-am lovit intenționat… Eu n-am nimic dar ca să-ți rupi piciorul… trebuia să-l lovesc, să se vadă ceva, o taietură… el n-avea nimic. Peste 3 săptămâni el a jucat în Turcia.
După meciul ăla am plecat o săptămână la Sibiu și m-au chemat iar la echipă. Eu am vrut să mă las atunci de fotbal. Am zis, ce rost are, țigănia asta mie nu-mi trebuie. Halagian mi-a zis atunci că am o singură șansă, „fă-ți glasul auzit”. M-am dus înapoi, am dat mâna cu Halagian. Ca paranteză, când am intrat în teren iar, aproape un an de zile m-au înjurat. Dacă mă loveau (n.r. adversarii), aplauda lumea. Dacă îmi dădea cartonaș arbitrul, urale. Toată lumea umbla să mă lovească. E foarte greu să joci când te injură, și de mamă, și de… Gândește-te ce era, la Craiova, mama a venit cu o mașină de la fabrică și pentru că avea numere de Sibiu, pe o stradă i-a rupt oglinzile. Am avut o prietenă care a venit plângând când a aflat tatăl ei că sunt prietenul ei și i-a zis că n-are ce să mai caute cu criminalul ăla. A fost cea mai grea perioadă din viața mea.
Șocul a fost foarte mare între Divizia B și Divizia A. Noroc că am mai jucat niște meciuri cu Lucescu, cu Naționala, când îi aducea de la Brașov, de la Poiana (n.r. meciurile amicale disputate de Șoimii în compania echipei naționale, în anii 1982-83-84) și se „rupea” stadionul. Sau meciuri amicale cu Corvinul unde erau Andone, Rednic, Klein, Mateuț.
Meciul cu Dinamo. Eu jucând mijlocaș de acoperire, al doilea vârf de atac al lor era Augustin. Mi-a spus Halagian, vezi un pic, că dă cu cotul, vezi un pic, fii atent… eu, da, da, ca ardelenii, să fiu un domn. La primul corner, ăsta când a plecat direct cu pumnul spre mine, când mi-a dat un pumn în gură m-am trezit lângă bară. Halagian, toți doctorii în jurul meu, eram amețit… zice: „Ardelean prost și fricos, ți-am spus, mă faci de rușine, ai ajuns pe margine, bine că nu te-a și scuipat…!” Și, la un moment dat, îmi trage o palmă peste cap: „Mai joci? Sau ți-e frică?” La mine erau două lucruri, să nu mă injuri și să nu mă scuipi. Dacă mă lăsai, n-aveai treabă cu mine.
De la Pitești la Victoria București, o echipă satelit a lui Dinamo…
M-am dus la Victoria București, din 17 etape am jucat în 15, și am luat 16 prime. Și când am pierdut cu Dinamo ne-au dat prime.
Era vorba să iasă Cămătaru golgheter. I-am zis: Ticule, nu cu mine. Mai era puțină animozitate cu el dar apoi am devenit prieteni pentru că am avut o prietenă la Craiova, de la echipa lor de volei. Ne-am întâlnit o dată la Hotelul Central din Craiova, la separeu, și a aflat că sunt acolo, în plus ne-am mai întâlnit pe la loturi. Dar prietena asta era prietenă cu viitoarea nevastă a lui Cămătaru. Și-așa am băut o dată un șpriț… mai târziu l-am ajutat o dată tangențial, l-am dus la cineva să-i facă o mașină, o Dacia. Cu toată încrâncenarea aia, noi ne întâlneam și beam un șpriț.
Imediat după Revoluție ați plecat în Norvegia. Cum ați ajuns acolo și ce știați despre fotbalul din această țară?
În Norvegia am ajuns într-un mod foarte interesant, prin desființarea Victoriei București (n.r. după Revoluția din Decembrie 1989, Victoria a fost desființată înainte de startul returului). Toți jucătorii trebuia să ne întoarcem la echipa de unde am fost luați fraudulos. Totul a plecat de la Rapid, ei erau revoluționarii… pentru că îi avea pe Țâră, Damaschin, erau ai lor. Pe mine automat m-au primit la FC Argeș înapoi. Am avut oferte: Turcia, Israel, și, în ultima clipă, Norvegia. În 1986, eu am jucat cu lotul olimpic și cu echipa mare în Norvegia și am fost foarte impresionat de țară și de nivel, ce civilizație, era impresionat totul. Dar și extrem de scump pentru noi. Era atunci 5 dolari o bere… Mi-a plăcut foarte mult. Și aveau nevoie la Valerenga de un mijlocaș de acoperire și s-au gândit la mine. Și așa am ajuns în Norvegia, că am știut țara. Halagian mi-a spus, „nu te duce în Israel, mergem amândoi dacă nu ajung la Dinamo.
A ajuns la Dinamo și în 1992 a luat Cupa și Campionatul. ”Nu te duce-n Israel că-s terenurile tari, tu ești un tip masiv, nu te avantajează”. Cea mai bună ofertă era din Turcia dar pe vremea aia mințeau, luai greu banii, și Hagi a avut probleme până i-au dat banii dar a avut rezultate. Și-atunci am preferat Norvegia din două motive: mă duc spre Vest și nu era început campionatul. Dezavantajul era că fiind jucători în suspensie n-am făcut pregătirea de iarnă. Am mai fugit noi prin parc dar nu era… Asta a fost un handicap. Să vezi ce m-am apucat să fug prin parcurile din Oslo, mă băgam singur în cantonament. Era antrenament de la 16:00, m-am dus și eu ca românul la patru fără un sfert. Ăia erau deja pe teren, se antrenau, cu apărători sub jambiere, ca la meci. La patru începea direct cu sprinturi, antrenorul n-avea treabă cu tine. Bine era antrenorul secund, la 3 jumate ieșeau și se se încălzeau, la patru începea antrenamentul ăla greu. Primul șoc. A doua zi, la antrenament, șir indian, doi câte doi în jurul terenului, eu mai la șfârșit, până ne încălzim, să vedem… A stat antrenorul, s-a uitat la noi: „Nu vă simțiți bine?” Noi, „ba daaa”. Ne-a luat și ne-a pus de-a latul, s-a așezat la mijlocul terenului, din 16 în 16, le dădea drumul. N-aveai voie să rămâi la mai puțin de 3 metri în spatele lor. Cine moare, că noi murim. Când au început ăia să fugă… ăia care n-au ajucat, să arate antrenorului că a greșit… și noi să ne ținem după ei. Era a doua zi, luni.
Dacă fizic nu eram pregătiți, cu ce compensam? Ce vedeau la jucătorii români?
Nu știau jocul ca noi. Aveau nevoie și de antrenori de la noi. Atunci au început să pună mingea jos, să construiască. Asta i-am învățat noi, latinii. La fel, englezii, au adus spanioli. Nu-ți imaginai un brazilian în campionatul Angliei. Plus că nu intri în campionatul Angliei până nu faci un stagiu de pregătire. Ritmul de la antrenament era ceva… ei merg pe sistemul: am muncit, am făcut tot ce a depins de noi. Nu se punea problema să intri în teren și să nu dai tot. Trebuia să îți faci treaba, ajutai, dublai, în plus n-aveai treabă cu jucătorul de lângă tine. Antrenorul îl întreba dacă a făcut sau nu bine. De-aia vezi în minutul 88, dă pase lungă, mingea se duce afară, el se duce, bagă alunecare. De-aia în min. 88 e 1-1 și se termină 3-2.
Într-un discurs adresat la banchetul Șoimii old-boys, ați criticat lipsa de viziune din fotbalul sibian și criza de identitate. De ce nu are și Sibiul un club de tradiție asemeni celorlalte mari orașe?
Eu am învățat un lucru. Tradiția înseamnă putere. Nu contează, unul din palmaresele lui Inter, lui Șoimii, ceva… 115 ani sună altfel. Când te duci cu o firmă nouă nici banca nu-ți dă credit. Noi (n.r. jucătorii Șoimii old-boys) ce mai ținem steagul sus, ce mai pomenim, dar copiii dacă nu văd, nu știu. În sensul ăsta trebuie făcut ceva serios. Oamenii din fruntea localității să facă un proiect pe termen lung. Că așa, tot apare câte-o echipă de cartier, că e moftul meu. Dar nu poți așa ceva. Fără o bază serioasă, fără o echipă fanion, nu poți. Becali câți bani a băgat din orgoliu. Și apoi a pierdut. Nu poți fenta iar lumea nu e fraieră, să nu mai vadă, să nu mai știe. Trebuie un proiect respectat și construit un lucru ca lumea. Cum e normal. Dacă nu apare o voce unitară și o strategie unitară, lumea e debusolată, dezorientată. Eu am rămas atât de plăcut surprins când am văzut cum au venit oamenii la aniversarea Șoimilor, cum vorbeau de Șoimii, a venit nu știu cine din Germania și zicea de Șoimii… și aici, nimic. Interesant e că sunt tineri, eu nu m-am așteptat. Noi cu ce suntem altfel decât alte orașe și județe? Ce au ăia în plus? Noi, în Sibiu, n-am avut conducători care să iubească sportul. De pe vremea mea. Care să zică, am și puterea și fac până la capăt. Nici nu-i ușor. Eu țin minte că era Iohannis primar și am zis, domnule, fii dumneata garantul și să vină toți ceilalți… N-ai putut să-i pui la masă. Prefectul nu se înțelegea cu președintele de Consiliu Județean, primarul cu prefectul n-aveau nicio tangență…
