Indiferent de tonul în care se discută, baschetul are lumea lui la Sibiu. O lume vie, cu multe legende, bucurii și dezamăgiri. Din numeroasele episoade cu mingea la coș ce au creat istoria clubului CSU Sibiu, unul dintre rockstar-urile anilor 90 a fost, incontestabil, Claudiu Muntean. Onorabil locuitor al Canadei, cu două locuri de muncă, fostul baschetbalist și-a făcut timp de vorbă, de dragul vremurilor care au trecut. Bonom, dar și extrem de tăios față de amintirea anumitor persoane, Claudiu Muntean a vorbit deschis și ne-a lăsat cu o veste tristă: nu va mai asista la niciun meci în Sala ”Transilvania”.
Am încercat să aflăm cât mai multe de la el, iar astăzi vă oferim primul episod din poveștile fostului baschetbalist de legendă al Sibiului, unde veți afla ce mai face acesta, cum a ajuns în Canada, dar și unde l-au prins evenimentele Revoluției din 1989. Un lucru e cert, chiar dacă acum vorbim de dialog, ci nu de baschet: încă e greu să te aperi la Domn’ Profesor.
”Conducerea de atunci nu m-a căutat deloc la spital.”
Domn’ Profesor, cum mai sunteți?
Cu sănătatea, foarte bine. Mai joc baschet din când în când, o dată la două, trei săptămâni, suntem aici niște băieți. Bine, mai jucăm să ne mișcăm, că baschet nu se mai numește ce jucăm noi. Eu sunt avantajat, că nu trebuie să alerg prea mult.
Să înțeleg că, în afară de jocurile cu amicii, nu vă mai leagă multe de baschet?
Am antrenat vreo patru ani niște fete, la nivel de colegiu, ca antrenor secund, niciodată principal. Doar „benevolam”. Aici benevolatul e la mare înălțime, în România nu prea există termenul. În România toți vor înainte banii și apoi să vedem ce putem face.
Regretați un pic că nu ați insistat pe partea de antrenorat?
Nu, deloc. Dacă ar fi să fac o autoevaluare, cred că aș fi fost un foarte bun antrenor secund, dar principal nu prea cred, pentru că eu aș fi vrut ca toți să joace cum am făcut-o eu, dar nu se poate. Am un prieten român, care împreună cu alți patru asociați a construit o academie de copii și insistă de vreo doi, trei ani să mă duc măcar o oră pe săptămână, pentru a face numai antrenament de șut cu copiii. Dar poate anul viitor, dacă mă eliberez, pentru că acum am două joburi.
Așadar, munca vă ocupă tot timpul?
Da, am un job principal, unde lucrez patru zile, câte zece ore, plus un job secundar, sâmbăta și duminica, iar lunea am zi liberă.
Aș fi curios să aflu cum e viața dumneavoastră în Canada și cum e comunitatea din care faceți parte.
Este o comunitate foarte mare aici (n.r.- comunitate de români) și particip la petreceri în stil românesc, cum ar fi Revelionul sau 8 martie. Mai am două familii cu care ne vizităm, pentru că sunt un pic selectiv la prieteni. Prieteni de-ai locului nu am, dar la muncă, având în vedere că suntem o echipă și muncesc acolo de 21 de ani, doi, trei tot îmi sunt mai aproape.
Spuneți-mi cum ați ajuns dvs. să locuiți acolo.
Efectiv am scris la ambasadă. În 1999, când am fost accidentat, ruptură de tendon rotulian, după sfertul de finală cu Timișoara… s-au întâmplat multe în anul acela. Din momentul în care m-am accidentat, nu am mai primit niciun ban. Ce să zic… conducerea de atunci nu m-a căutat deloc la spital, ci doar colegii: Alecu, Tordai, Beny. Și am zis „hopa, cred că trebuie să mă șutesc!”.
Tot atunci, m-a vizitat la spital un prieten care era deja în Canada, care mi-a zis să scriu o scrisoare (n.r. – la ambasadă) și îmi trimit ei tot ce am nevoie. Am scris la ambasada Canadei de la Viena, pentru că mergea mai repede, și am primit formularele. M-am prezentat la un interviu, la hotel Sofitel din București, am fost acceptat și așteptam doar viza. Nu erai primit oricum. Trebuia să treci de o vizită medicală, plus un interviu de limbă. Bine, nu atât era accentul pe limbă, mă dureau mâinile de la cât am vorbit pe acolo. Dar eu nu am spus că jucam baschet și că eram antrenor de copii, pentru că nu le trebuiau astfel de meserii. M-am dus pe meseria de la liceu, de sculer matrițer, iar cartea de muncă de la Balanța m-a ajutat să demonstrez că practicam această meserie.
Totuși, am fost întrebat de ce am o diplomă de măiestrie sportivă, dar am spus că e un hobby, fabrica având o echipă pe care o antrenez eu. Așa m-au învățat prietenii. Lor le trebuia mână de lucru, nu sportivi.
Cei de la club ce au zis când au aflat că v-ați hotărât să plecați?
Ei au știut, iar eu ultima oară am jucat în Germania, pentru că nu am vrut să fiu umilit. Am plecat în 2002, în mai. Deci, în vara lui 2001, când trebuia să mi se facă un contract, mi s-a propus să mi se dea o sumă, cred că erau patru, cinci milioane, în banii de atunci, dar eram tratat ca o ultimă rezervă, pe ideea că și așa voi pleca. Le-am zis că am o vârstă, poate nu joc titular, dar se uită după mine când e nevoie pe teren, nu după ultima rezervă.
Și tocmai pentru că nu am vrut să trăiesc o umilire totală, m-am dus să joc în liga a treia din Germania, la o echipă la care puteam să joc și după Revoluție. De altfel, acea echipă m-a vrut în fiecare an, după Revoluție, când mergeam la părinții mei, în Germania, dar am zis că eu nu joc în liga a treia. Așa au fost vremurile. Pot spune că generația mea, nu numai la Sibiu, a prins cea mai mizerabilă perioadă. Una în care am dat în capitalism, nu știam pe unde să o apucăm. Noi nu am fost apărați de nicio lege sau vreun impresar. Erai doar tu cu ei…
Și, totuși, de ce credeți că nu v-au prețuit?
Au început să vină și străinii. Primii au fost din Ucraina și Moldova, nu mai țin minte anul. Dacă aveai pașaport străin erai de zece ori mai prețuit. În schimb, nu am prins vremurile cu americani, ci doar cu sârbi.
”Stăteam prin jurul sălii, când au început să tragă de pe Casa de Cultură a Sindicatelor.”
Făcând o comparație: v-ar fi plăcut să jucați în vremurile de acum? Cu jucători străini, impresari și salarii mai mari?
Nu aș putea știi. Baschetul s-a schimbat peste tot, e mult mai atletic. Dacă mă nășteam după Revoluție, probabil că și pregătirea era alta, față de cum am avut-o eu în anii ’74, când m-am apucat de baschet. Erau alte condiții. Noi am stat în căminul studențesc și mâncam la cantină, nu am avut hoteluri și mai știu eu ce.
Plus că acum se pune mult accentul pe pregătire fizică, pe medicamentație, pe recuperare…
Noi aveam, vara și iarna, cantonamentele acelea montane. Aș fi curios dacă jucătorii de acum ar rezista la pregătirea aceea spartană, cu zăpadă până la brâu. Era o pregătire centralizată. Acum pregătirea se face în privat, iar antrenorul îi supune pe jucători la teste, atunci când se întâlnesc și rămân doar cei buni.
Unde v-a prins Revoluția din ’89?
În Sibiu, în fața teatrului (n.r. – Teatrul ”Radu Stanca”), trebuia să plecăm pentru un meci la Târgu-Mureș. A început să se tragă și noi tot așteptam să se primească telefon de la Federație, ca să știm dacă meciul se anulează sau nu. Stăteam prin jurul sălii, când au început să tragă de pe Casa de Cultură a Sindicatelor. Cu greu am ajuns la cămin să îmi iau lucrurile, pentru a putea pleca la Mediaș. Abia am găsit un tren care pleca din Gara Mică, pentru că nu mai plecau altele, iar de la cămin până la gară am sărit numai prin grădini, nu m-am dus pe drum deschis.
Vă dădeați seama ce se întâmpla? Simțeați teamă?
Îți dai seama ce manipulări erau atunci. Noi am plecat cu acel tren, iar în Mediaș, când ne-am dat jos, oamenii de acolo credeau că frații de la Sibiu vin să îi salveze. Dar dacă le zicea cineva că de la Sibiu vine un tren cu teroriști, ce pățeam noi?
Mă gândesc că erați luați pe sus.
Ne împușcau ăia acolo, pe peron. Așa, ne-au luat în brațe și ne-au ridicat. Abia după aceea m-am gândit că ne puteau linșa acolo pe peron, în cazul unei dezinformări.
Revenim în curând cu următorul episod din interviul cu Claudiu Muntean, atunci când acesta ne va vorbi despre cum a descoperit baschetul, în ce conjunctură a debutat la Sibiu, dar și care a fost relația acestuia cu Nicu Ceaușescu. Întregul interviu îl veți regăsi și în ediția a doua a revistei ”Sportul Sibian”, ce va fi lansată în curând.
