Dan Călinescu a activat întreaga carieră pentru Șoimii Sibiu și a antrenat echipa în ultimii ani dinaintea desființării. A fost, pe rând, junior, senior și antrenor.
Pentru el, Șoimii înseamnă și astăzi enorm de mult. Își amintește cu emoție perioada boemă din anii ’70-’80 și cu intensitate și furie finalul anilor ’90. Nu-i iartă nici azi pe cei care au pus capăt unui club cu istorie centenară și cu o identitate puternică, sibiană.
Povestea echipei Șoimii din ultimii 30 de ani ai clubului, văzută prin ochii fotbalistului și omului Dan Călinescu, într-un interviu – mărturie despre fapte mai puțin știute de chibiții sibieni. Materialul a fost realizat la începutul anului pentru primul număr al revistei tipărite Sportul Sibian.
Adrian Brătoiu: Cum era fotbalul sibian când erați copil? Care erau opțiunile pentru un copil în anii ’70-’80 îndrăgostit de fotbal la Sibiu? Mergeați des la stadion?
Dan Călinescu: Aveai posibilitatea să te înscrii la mai multe cluburi de fotbal. Primul, și cel mai important, era Centrul de copii și juniori al lui Șoimii. Eu, când m-am dus prima dată la stadion, prin 1974, stadionul încă se numea ‘Metalul’. Avea o intrare pe la aleea care vine acum, de jos, din Parcul Sub Arini, era o poartă mare de fier, înaltă, pe care scria deasupra ‘Stadionul Metalul’. Se intra într-o curte, era tribuna de lemn, în curtea aceea era asfalt și în stânga erau birourile, vestiarele juniorilor și sala de box.
Opțiuni mai erau: două școli sportive, Școala Sportivă și Clubul Sportiv Școlar Șoimii, apoi erau echipele de Divizia C, cum erau Construcții, UPAS, Inter.
Eu am început junioratul la Șoimii în ’74 și în ’75 m-au legitimat. Nu se făceau legitimații ca acum, imediat. Trebuia să treci teste, să fii serios, să vii la antrenamente. La Șoimii, juniorii primeau echipament de antrenament când mergeau acolo, teniși, jambiere, șort… de calitățile care erau atunci, dar erai echipat pentru fotbal. Îl lasai acolo, nu plecai cu el, la magazie. Treningurile aveau cusute, probabil la Steaua (n.a. fabrica Steaua Roșie Sibiu – Mondostar după 1990) numerele pe pantalon, pe bluză, era organizare la centrul de copii. Lucru pe care eu nu l-am mai văzut de 20 de ani de zile la Sibiu, să primești echipament de la club pentru antrenament. Ori îl cumperi, ori fiecare vine cu ce are acasă. După fiecare antrenament copiii primeau câte un bonus, prin fabrica Victoria, o napolitană, o ciocolată. Pe la 11-12 ani eram recompensați și cu bonuri de masă. Primeam un bon valoric de 25 de lei cu care puteam merge pe centru, la Unicum, unde mâncam. 25 de lei era foarte mult. Cu 5 lei mâncam două feluri, și diferența o decontam sau ne dădea șeful de restaurant diferența. Când s-a terminat contractul ăsta s-a făcut hotelul Silva unde aveam mâncarea de prânz asigurată, meniul zilei. Sigur, se ofereau toate astea pentru copiii care nu lipseau de la antrenamente, care erau constanți.
Unde se pregăteau juniorii? Era „Cutiuța”?
Nu, atunci se construia. Era un teren pe actuala stradă Independenței, unde e acum Facultatea de Medicină, altul unde e bazinul Olimpia, era un teren de zgură.
Se obișnuia ca la fiecare meci de „acasă”, când permitea timpul, să jucăm în deschidere. De la ora 10 la 11 jucau piticii. Am avut o mulțime de meciuri, nu dormeam de sâmbătă până duminică (n.r. Divizia B se juca duminica) nu știu dacă ațipeam o jumătate de oră. Și ne chema la ora 9, la ora 7 eram toți la poartă. Rămâneam apoi, care voiam, copii de mingi. De-atunci am rămas în contact și cu cei mai „bătrâni”, îi cunosc, eram tot timpul nas în nas cu ei. Așa a fost până prin ’79.
Cei de la Școala Sportivă aveau alte opțiuni de a căuta copiii. La Șoimii aveai facilitățile astea și erai în centrul orașului, la Școala Sportivă, la început se făceau antrenamente pe strada Independentei, apoi pe „Voința”. La ei, cum erau club școlar, se pleca mult în tabere și te motivau cu asta.
Povestiți-ne de perioada Luceafărul București. Cum ați fost selectat și ce alți sibieni au mai fost la Luceafărul.
Proiectul a început undeva prin ’77 cu selecții prin toată țara. A fost un paradox atunci. Prin ’75 eram dezvoltat destul de bine și jucam la o grupă cu 2 ani mai mari decât mine. Se făceau selecții pe „Voința” pentru că erau două terenuri, de iarbă și de zgură. Veneau de la București și căutau copii, au „puricat” toată țara. Când m-am dus la selecții, toți jucau, se lăudau că sunt la selecții, doar pe mine nu mă chemau. Dar încă nu era grupa mea. Când au chemat de la grupa mea, din ’65, m-am dus acolo, eram peste ceilalți, eram dezvoltat, am crescut dintr-o dată, la vârsta de 12 ani. Am fost aleși în trial eu și încă doi de la Școala Sportivă, Carol și încă unul. Am fost apoi la Brașov unde am avut un joc bun și de acolo am fost chemat la un trial la Simeria unde am stat o lună și jumătate. Am fost 5-600 de copii, ca în final să rămână 14-15 inși.
De aici au continuat trialurile la Sighișoara, Bistrița… până, la un moment dat, când am fost chemat la un cantonament la Sângeorz-Băi. Balint era atunci junior acolo. Am fost invitați în Franța la Campionatul Mondial de fotbal U15, un turneu care se ține an de an și grupa mea a fost ultima prezentă până anul ăsta. Din ’79 până în 2024 nu a mai fost nimeni. Cu un an înainte, în ’78, a fost colegul meu Bogdan Cherecheș la acest turneu și mai înainte, în ’77, a fost selecționat Dan Curtean. Și Adi Văsâi a mai fost. Noi am avut rezultate foarte bune acolo și am impresionat, iar după acel turneu FRF a hotărât ca echipele Luceafărul, U14, U15, U16, U17 și U18 să rămână centralizate la București. Am fost prima generație care am început cu școlarizarea acolo, cantonament permanent. Acasă am mai ajuns 4 zile într-un an, de Crăciun și de Revelion. În rest, eram permanent sub control acolo.
Pentru a avea jocuri în picioare, echipele Luceafărul au fost înscrise în Campionate. Cei mai mari, născuți în ’61-62 jucau în Divizia B, cei născuți în ’63, jucau Divizia C, și următoarele două echipe, ’64-65, jucam la „Republicani” unde ceilalți aveau 18-19 ani. Eram puși în contact cu adversari mult mai dotați ca noi, ca vârstă și gabarit. La 16 ani am câștigat Campionatul Republicani. Am jucat apoi și Divizia B, când am mai crescut. Erau echipe puternice, Rapid, Petrolul, Steagu Brașov, Gaz Metan, Vâlcea.
Sunteți printre puținii sibieni care ați activat întreaga carieră doar la Șoimii Sibiu. Ce v-a legat atât de mult de Șoimii?
În primul rând copilăria. Veneam tot timpul la stadion, și normal, te legai, ți-i făceai idoli pe jucători. Schwartz, Crețu și Liebhardt îmi erau vecini, când plecau la antrenament, mergeam după ei. Era o motivație, voiai să fii ca ei. Să-ți spun cum am ales Șoimii. Când eram la București, la Luceafărul, acolo era ca o „piață”, veneau cluburi din țară, ne urmăreau și ne făceau oferte. Te „momeau” prin școală sau prin Armată, care aveau potența să te ia imediat în armată și să rămâi la echipă. Am primit de la Rapid, ASA Tg. Mureș, echipe de prima ligă, ca și ceilalți colegi ai mei. Și am refuzat, am zis că vreau să merg acasă, să fiu ca nea Șmiri, nea Crețu.
Când am venit acasă am întâmpinat greutăți pentru că nu era ușor să joci. Era și un pic de invidie, mulți dintre colegi de-ai mei nu se puteau afirma pentru că echipa nu mai era obligată să joace cu juniori în teren iar antrenorii care erau… să-ți spun un lucru… foarte mulți antrenori slabi au fost la Sibiu și din cauza asta echipa n-a performat deși erau jucători de mare valoare. Trebuia cineva să-i organizeze, să-i strunească. N-am găsit unul care să… au fost tot mercenari care venea de pe nu știu unde la Sibiu, aveau viață bună, luau un bănuț dar atât. Nu erau interesați să crească ceva. Doar când nu erau rezultate și rămâneau antrenori sibieni ca Monu Bratu sau Mircea Negru, ei puneau accent pe jucătorii tineri, din Sibiu. Cum aduceau altul străin, deja nu te mai băga în seamă. Era mentalitatea atunci, cum eram portar și aveam 18 ani, trebuia să ajung la 30 de ani să apăr la Șoimii. În acea perioadă, la echipa mare eram eu, de 18 ani, apoi Curtean, avea 20 sau 21 de ani, următorul ca vârstă avea 25. După un an au apărut colegii noi, Dan Mihăilă, Teleșpan, Nicu Văcar, Dan Mărginean… Aveam un fel mai libertin de a juca, îmi pare rău că nu am prins regulamentul de acum. Atunci trebuia să ți mingea în mână, mie îmi plăcea să joc cu piciorul. Mă înjurau oamenii din tribună, „dă, bă, din mână”.
Ați prins o perioadă cu multe suișuri si coborâșuri: promovări ratate la mustață, retrogradarea din 1986, cedarea echipei de către Compa bucureștenilor de la Danco. De ce a plecat Șoimii de pe stadionul… „Șoimii” (azi Municipal) în 1986?
Au fost niște contexte mișelești, politice, care n-a ținut de noi. Echipa era foarte puternică, cunoscută peste tot. Conjunctura de atunci… echipa a ghinionul să se lupte la promovare, ’84-’85, contra echipei Dinamo Victoria. Cum era politica partidului și a sistemului atunci, am fost pedepsiți pentru tupeul de a ne bate cu ei la promovare. Pedepsele au fost cu înscenări, cu arestări, știu oameni care și-au pierdut servicii, care au stat 4-5 ani în pușcărie. Nu puteai să fii o echipă corectă. În sistemul ăla toată lumea era coruptă. Inclusiv prietenii noștri de la Mediaș. Ca să-și apere corect șansele trebuia să-i plătești. Cine dădea mai mult. Dincoace, oriunde mergeau cei de la Dinamo Victoria, echipele stăteau drepți, trebuiau să piardă. Îi și „motivau”, dar venea și ordin de la minister. Dacă mergeam și noi cu aceleași „arme”, te arestau sau îți făceau probleme, trebuia să jucăm cu ei stric sportiv. Dacă încercai să „mituiești” pe cineva să-și apere corect șansele sau să nu te fure un arbitraj, te pârau. Așa s-a întâmplat la un joc, la Automatica București, cineva din interiorul clubului, un spion, știa tot. Când am ajuns cu autocarul la stadion au arestat, pe loc, două persoane, de la noi. La Sibiu, când am jucat cu Dinamo Victoria ne-au furat cu un arbitraj urât. L-am avut coleg pe Hara… cu o săptămână înainte a fost un episod. Era în Conti, lua masa, că el nu era sibian, iar la un moment dat, probabil ușor pilit, i-a dat un bobârnac unui milițian și i-a dereglat chipiul de pe cap. După două zile, a venit cine-a venit, l-au acuzat că a lovit un organ al statului și, ca să nu-l aresteze, le-au spus: „Vedeți că aveți meci duminică”. Lucrul ăsta noi l-am aflat după mulți ani. Am primit un gol de la vreo 35-40 de metri, la poarta dinspre BTT (azi Hotel Parc), dat de Sorin Răducanu, pe centrul porții, în min. 80. S-a terminat 1-0 pentru ei, cu 11 metri la noi, cu scandal în tribune, oamenii au vrut să intre pe teren, le-au blocat autocarul în curtea stadionului vreo 3-4 ore, n-au putut ieși de acolo.
Următorul an am fost pedepsiți de sistem. Echipa a rămas aceeași, chiar un pic mai energică pentru că apărut câțiva jucători tineri, talentați care ofereau o perspectivă puternică, Marius Lungu, Cristi Pustai… Aveam o perspectivă frumoasă. Țin minte atunci, spunea directorul de la IPAS, „nu-i niciu bai dacă suntem la Divizia C, coborâm puțin, să uite cei de la Federație de noi, sau cei din sistem. Directorul nostru făcea parte din Comitetul Central. Și pe el l-au arestat… A fost o chestie de politică pentru că am avut neșansa să luptăm la promovare cu echipa sistemului, care avea ordin să promoveze, ne-am trezit noi cu tupeu să-i deranjăm.
Am retrogradat matematic cu o etapă înainte. Am pierdut la Progresul București, 2-0. Dacă câstigam ultimele două meciuri, ne salvam. Am avut multe remize „acasă” cu contracandidate. În tur, am mers destul de bine, am ajuns în „optimile” Cupei unde ne-a eliminat Craiova Maxima, la Vâlcea am jucat. Am elimnat Poli Timișoara la Sibiu, erau pe locul 1 atunci în Divizia A. I-am bătut cu 3-0 în decembrie 1985. Lucrurile funcționau destul de bine. Părerea mea, am avut și un antrenor foarte slab în iarnă. L-au schimbat pe cel „al casei”, Pantilimon „Monu” Bratu, care, în decurs de 25 de ani era antrenorul „de casă”, de rezervă, când nu avea echipa antrenor îl punea pe el până gasea altul. L-au adus pe Noni Cârciumărescu, un fost fotbalist de la Dinamo Pitești în anii ’60-’70. Non-performer ca antrenor, nu știu cine și ce l-a recomandat să vină aici dar, de la un trend ascendent pe care îl avea echipa, în 3 luni, din ianuarie până în martie, echipa mergea tot mai rău.
Eu atunci am fost selecționat în echipa olimpică a României, singurul din Liga a II-a. După primele două etape, am avut cu „naționala” o „dublă” în Italia, apoi am revenit rapid la lot pentru că acțiunile „naționalei” nu-ți permiteau să lipsești prea mult de la echipa de club.
Noi am retrogradat în ’86, în același timp a promovat Inter printr-un cumul de factori. Depindeau în ultima etapă de 4 rezultate indirecte. Le-a ieșit. Și era totul ok, vacanța de vară, apoi ne-am prezentat la program. Interul cu „Oborul” lor, noi aici (n.r. pe Municipal), ne-am făcut fiecare planurile de pregătire. Și dintr-o dată, la un antrenament, eram îmbrăcați în echipament, și, când să ieșim, vin cei de la partid: „Gata, intrați înăuntru”. Am intrat în vestiar. A venit unul și-a zis: „Aveți 10 minute, trebuie să părăsiți vestiarul, aici va veni altă echipă. Cei de la Inter erau deja în autocar, în curte. Ne-am dezechipat, n-am mai făcut antrenamentul. Ne-au scos afară. Am luat doar hainele de pe noi și ce am mai avut, ghete, șlapi, lucruri personale, echipamentul de la magazie. „Mergeți jos!” (n.r. pe stadionul IPAS). Ca infrastructură, Șoimii avea stadionul mare pe care ne antrenam și era cartierul general, „cutiuța”, plus stadionul de jos de la IPAS, Amortizorul se numea înainte. A fost construit tot pentru noi ca o a doua arenă de pregătire. Atunci au făcut vestiarele la parter la bloc, atunci au adus pământ și au construit tribuna dinspre stradă, tabela. Aveau de gând să-l aducă la o capacitate de 6-7000 de locuri. A fost turnată fundația, scările, urmau să vină cu betoanele, asta în contextul în care trebuiau ca cei de la Independența să plătească pentru că IPAS-ul a construit din banii uzinei tribuna 1 de la Municipal, ridicată într-un timp record, de o fabrică, nu de Partidul Comunist.
Imediat ce ne-au dat afară, s-au gândit că puteau să rețină câțiva jucători de la Șoimii. Și-atunci au început să-i ceară pe mai mulți. Crede-mă că dintre toți, nu știu dacă s-au dus vreo 2 sau 3. Interul nu avea jucători care să facă față Diviziei B și mulți dintre jucători n-au vrut să meargă.
Primii doi ani în Divizia C ne-am comportat ca o echipă medie pentru că am luat-o de la zero cu totul, echipament, materiale de antrenament, erai ca o echipă de… boschetari. Mai exista doar spiritul, numele și faima pe care o aveam. Nici nu erau bani ca acum, din toate părțile, era doar fabrica.
Șoimii a revenit în „B” la finalul sezonului 1989/90 dar a retrogradat, din nou, în 1992…
Am retrogradat tot printr-o măgărie făcută de FRF. Nu puteai să lupți cu cei din Sud. Peste tot era corupție în perioada aia, din toate părțile. Dacă erai corect erai victimă din start. În primul an de Divizia B, ne-am bătut, din nou, acolo sus. A venit Radu II care a impus o disciplină care a dat rezultate. Al doilea an am avut „tupeul” să îi retrogradam pe cei de la Tr. Severin. Ori, Federația avea conducători din zona aia, de la Dolj. Episodul Slatina a fost decisiv. Cu vreo 7 etape înainte de final, am avut meci la Slatina, am bătut pe teren 3-1, iar după o săptămână a venit o circulară de la Federație că am făcut tentativă de mituire, că am încercat să cumpărăm echipa de acolo. Nu era niciun blat, nu era nimic. Ce s-a întâmplat: un inginer din fabrică a fost văzut în fabrica I.P. Aluminiu Slatina. Și inginerul a fost chemat la FRF unde a confirmat prezența cu 3 zile înainte de meci în fabrica din Slatina, dar el nu știa că se va face legătură cu echipa de fotbal. El n-avea nicio treabă cu Șoimii, era un arbitru de Divizia C și a fost acolo în interes de serviciu pentru că cele două fabrici aveau contracte împreună. Pentru asta am fost depunctați 8 puncte, dar decizia de penalizare au luat-o doar înainte de penultima etapă, am fost anunțați atunci când n-am mai putut face nimic. Poate că în astea 6 etape mai acumulam puncte. În felul ăsta s-a salvat Tr. Severin.
A fost un paragraf introdus la FRF în săptămână când au regizat totul și imediat ce s-a terminat campionatul, la două săptămâni, au scos paragraful. Au făcut un paragraf doar ca să ne retrogradeze. Mitică Dragomir era președinte atunci la Tr. Severin.
Danco a fost o păcăleală pentru oraș
Episodul Danco a fost scurt dar decisiv. Domnii Pelican și Anghel au promis multe, au reaprins speranțele dar tot ei au „semnat” retragerea clubului. Ce se cunoaște mai puțin despre perioada „Danco”?
Danco a fost o păcăleală pentru oraș, din toate părțile. Eu am preluat echipa în 1997, ca „principal”, de la Radu II, până atunci am fost secundul lui, între ’95-’97. Știu că am avut atunci două meciuri pierdute, 5-0, 5-0 și l-au demis. Erau doi președinți, Doru Bega și Aron Huzu, și era o luptă între ei. Doru Bega era omul clubului pentru că făcea parte din fabrică iar Aron Huzu, își dorea să înceapă o carieră în a conduce un club. Eu am preluat echipa de la Radu II și Aron Huzu a tot încercat să aducă antrenori. Directorul IPAS l-a agreat pe Radu II pentru că era o somitate, și ca antrenor și ca fotbalist, și-atunci a zis: „Decât să mai aduc așa, mai bine îl lăsăm pe copil, pe Călin (aveam 29-30 de ani), a fost atâta timp cu Radu II, știe cum merge echipa, a învățat de la el, e de-al nostru, îi dăm o șansă”. Eram și singurul care aveam carnet de antrenor. În ’91 am avut un accident grav la antrenament, ruptură de tendon, m-am recuperat greu, am revenit în 1993, și în perioada asta am făcut școala de antrenori și mi-am luat categoria a II-a. Am fost a doua promoție de la organizarea acestor școli.
A mai fost un experiment, a fost adus Gheza Stancovici, a stat 7-8 etape și echipa mergea prost. În acel sezon, 1996/97, la finalul turului echipa era pe locul 17 din 18, -8 la „adevăr”. Pe Radu II l-au dat afară când echipa era pe 8, a venit Gheza și am ajuns pe penultimul loc. Umbla vorba că era un tip mai dur, urla la băieți, le mai dădea o palmă după cap, dar asta se întâmpla doar amical. Așa credea lumea. Era un băiat jos pălăria dar era puțin depășit ca nivel. Atunci am preluat echipa și, în iarna aia, Huzu mi-a propus să nu accept, că n-am experiență să scap echipa de la retrogradare. Că va fi adus cineva cu experiență iar eu să rămân „secund” sau „cu portarii”. Am întrebat pe cine ar vrea să aducă și mi-a răspuns: Mărgărit. Și-atunci m-am înfuriat pentru că Mărgărit era și mai mic decât mine, avea mai puțină experiență în antrenorat și nici nu avea experiența de a fi jucat vreodată la Șoimii, a jucat la Inter. S-a supărat pe mine, n-a mai vorbit cu mine pentru că n-am vrut să renunț… M-am apucat de treabă și, la finalul returului, cu o conjunctură favorabilă de rezultate, jucam chiar barajul de pe locul 3, pentru promovare. (n.r. Șoimii a terminat pe locul 6, cu a treia cea mai bună apărare din serie, la 4 puncte în spatele formației de pe locul 3, Minerul Ștei).
În următorul campionat, ne-am pregătit foarte bine și am jucat din nou la promovare. Am avut în față două echipe puternice, mai ales financiar, cu stadioane puse la punct, Electroputere Craiova și Flacăra Rm. Vâlcea. La golaveraj nu am prins locul doi, 85 de puncte amândouă (n.r. Vâlcea și Șoimii). Eram singurii din zona asta. Cei de acolo aveau aliați, se mai făceau blaturi, noi, când mergeam, aveam război. Am ratat dar eram și mai puternici, cu mai multă experiență, mai multă încredere, știam cum se face. Atunci le-am spus: „Dacă din cauza rezultatelor indirecte nu putem, singura noastră șansă este să nu mai pierdem niciun joc, egal unde jucăm. Am început turul (n.r. sezonul 1999/2000) și am ajuns la +18 la „adevăr”, am câștigat 9 meciuri în deplasare, am pierdut un singur meci, ultimul din tur, la Rapid Brașov. În iarnă eram pe locul 1. Am avut 3 sau 6 puncte, nu mai rețin, în fața Pandurilor. La cum jucam și cât de bine pregătiți eram nu ne făceam niciun fel de problemă, chiar și dacă pierdeam meciul direct cu ei, de la Sibiu. Eram încrezători, eram puternici, era totul bine.
În decembrie 1999 sau ianuarie 2000 a venit directorul și ne-a spus că nu mai poate să țină echipa și că se gândește la o variantă, că desființează clubul, că îl vinde. Fac o paranteză, era perioada acea, cum am spus, cu multă corupție, cu echipe care retrogradau și cumpărau locuri, Năvodari, FCM Bacău… Pe nepusă masă, apare la Sibiu, la negocieri, un Dumitru Pelican, că preiau ei echipa, cu o firmă din București, că vin ei ca salvare. Multă lume i-a crezut, se bucurau, dar eu m-am întrebat, nu mi se pare ceva cum-se-cade, să vi tu firmă cu sediul în București, să ții echipa, lași aici nu știu cât și apoi s-o muți la București. Bă, ăsta-i Șoimii, mă! Șoimii trebuie să rămână la Sibiu nu să fie Șoimii București sau Șoimii mai nu știu care. Și-a venit Pelican și-a-nceput cu aburelile. Încet, mi-am dat seama că obiectivul lui era s-o vândă. Cred că a cumpărat echipa cu un preț de nimic și dacă promova echipa valora undeva la 50-70 000 de mărci. Un titlu la Liga a II-a era între 300 și 500 de mii de dolari. Îți dai seama, cum au găsit și o echipă care juca bine, era un tun destul de mare pe care îl dădeau în 4-5 luni de zile. Și cine știe pe unde ajungea Șoimii sau titlul ăsta, pe undeva prin țară, pe la Brănești, Bragadiru… Plus de asta, eu l-am simțit pe Pelican când și-a mai adus pe unul, pe Anghel, și pe încă unul, cu care tot comentau. Pelican l-a îmbârlighat pe Anghel, cu Danco – o firmă de echipament de protecție. Ei vroiau să prindă monopol, să aibă desfacere la Sibiu, era atunci prima Iohannis. Pelican era tot cu tupeu să meargă la primar, să-i ceară drept că și Șoimii ar avea dreptul să joace pe Municipal. Ăstora le mergea mintea la orice figuri dinastea, mai puțin la ce reprezentam noi sau ce era real. Și au început să promită, că dau salarii la jucători triple decât aveam la Compa, și le aveam bunicele, că fac echipament, că aduc… lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Noi ne-am dus cu programul normal. Unde facem cantonamentul? La Păltiniș. De ce Păltiniș, au întrebat. Aici facem de 40 de ani, e stațiunea zonei, cunoaștem, aici avem cartierul general. Putem coborî oricând pentru meciuri amicale la Sibiu. Ne-am dus unde eram cazați, era oricum stabilit din noiembrie. Știau cei din Păltiniș când venim. Ne-am dus la Cindrel. Responsabilul de acolo, „Maniță”, cum îi spuneam noi, știa că venim și încerca să ne ofere cele mai bune condiții când veneam la pregătire. Când ajungem acolo, era un preț stabilit dinainte, ne lăsa omul să venim și cu ale noastre la bucătărie și să le prepare. Deci nu avea un câștig cine știe ce societatea de pe urma noastră. Și când a venit Pelican, a scos un diplomat – cantonamentul costa atunci 60-70 000 de lei. Fac o paranteză, eu m-am întâlnit înainte cu ei, cu Pelican, Ionică Anghel, și antrenorul adus de ei, unul Buburuz. Mi-au spus că au văzut că echipa are rezultate bune dar să-l scuz că nu poate avea încredere și trebuie să-și aducă omul. Eu ce să zic, am rămas atunci fără servici… îl pune pe Buburuz director tehnic și eu să rămân antrenor principal să nu decad în față jucătorilor, că am făcut o muncă… papagal, vrăjeli de bucureștean… Și mergem la Păltiniș, scoate Pelican 10 000 de lei și dă fiecărui ospătar câte 1000 de lei și șefului 5000 de lei. Șeful zice: „No bun, ce-s ăștia, un avans la cantonament?” și răspunsul: „Nu, e din partea mea, să nu furați din porțiile băieților”. Atunci, șeful de acolo a fost primul care a avut „cojones” și demnitate. I-a aruncat banii înapoi și i-a spus: „Eu nu primesc așa ceva pentru că băieții ăștia vin de atâția ani de zile, și, dacă nu știți, de multe ori, din alte grupuri redirecționam pentru ca băieții noștri să aibă cele mai bune condiții. Eu n-am nevoie să-i fur, cum sunteți voi învățați la București. Am făcut cantonamentul, am plecat de acolo, săracul „Maniță” și-a pierdut serviciul pentru că de atunci până în ziua de azi nu i-au plătit cantonamentul, a trebuit să pună bani din buzunar… Prima țeapă pe care a dat-o Pelican. Lucrurile astea nu se știau de Ionică Anghel. Ne-am întors acasă, echipa n-a mai făcut pregătirea pe care o făceam eu, deja se ocupa directorul tehnic. Eu, de exemplu, îi limitam pe băieți la șprițuri, la bere, la destrăbălare, ăsta deja vin, bere la liber, mergeți în stațiune, faceți ce vreți, a adus vreo 5-7 bucureșteni. Cei pe care îi aveam eu erau motivați și disciplinați sportiv, marea majoritate erau promovați din centrul nostru de copii, erau motivați. Ceilalți (n.a. bucureștenii) golănași, pe la gagicuțe, la discoteca din Păltiniș. S-au făcut deja două tabere. Unii serioși, și alții care nu cunoșteau disciplina pe care am inpus-o eu. Pentru că rezultatele au venit printr-o muncă și-o disciplină. A început campionatul, primele două meciuri acasă și primele două deplasări le-am câștigat, dar deja nu mai câștigam categoric ci cu șanse, cu chin. Apoi a început regresul, n-am mai câștigat niciun meci în deplasare. Au mai mers jucătorii din inerție dar au schimbat stilul de joc. S-au apropiat Pandurii de noi, au trecut și-n fața noastră până i-am prins la Sibiu. Am bătut 2-1, am revenit pe prima poziție, dar n-am mai avut tărie să aducem puncte de afară. Cu cinci etape înainte, Pelican l-a luat la întrebări pe Buburuz. Eu știam ce se întâmplă, i-am zis: „Nu-i disciplină, s-a rupt echipa” și îmi spune atunci Pelican să nu mai particip la antrenamente că transmit o stare negativă jucătorilor. El tot simțea că răbufneam, le spuneam lucrurile astea pentru că mă durea. Când au văzut că am bătut Pandurii s-au umflat în pene, a fost un foc de paie. Atunci m-am dat deoparte de tot, s-a și văzut, Pandurii au promovat cu 4 puncte peste Șoimii.
În 3 ani, eu am promovat foarte mulți tineri din club și de la alte echipe de juniori din Sibiu. 15 sau 16 jucători trecuți prin centrul de copii și juniori ai lui Șoimii au fost promovați. O raritate, fapt care s-a întâmplat în 3 ani se întâmpla înainte poate în 20 de ani.
După anul 2001 până azi au mai fost încercări de a reînscrie clubul Șoimii?
Nu. Pentru că Deac… Nu știu dacă Pelican i-a dat vreodată ceva bani pe echipă. Cred că l-a țepuit și pe directorul Deac. În plus, directorul n-a mai fost de acord ca echipa să mănânce în cantonamente în cantina de la Compa, și ăștia au trebuit să mute masa la blocul turn cu Bulină, în Vasile Aaron, avea nea Tică Teodorescu o pizzerie. El a fost de acord să dea masa, erau foarte mulți veniți din București, care trebuiau ținuți cu mâncare zilnic, 3 mese. Și acolo au făcut datorii vreo 300 000 lei, și pe el l-a băgat în gaură. A fost un cumul de țepe date de Pelican. Așa erau majoritatea în fotbal atunci. Promiteau, mințeau, dădeau țepe, nu erau oameni de calitate, de caracter.
foto copertă: Peter Aukthun-Goermer
