Deși încă nu îmi fac probleme cu recalcularea pensiei, pot spune că pe „vremea mea” școala punea accent pe cât mai multă carte făcută serios, lăsând la o parte frivolități precum alergatul, aruncatul la coș sau fotbalul. Pot să fac o listă lungă cu dăți în care, în școala primară, am produs mai multe calcule matematice decât șuturi la poartă, deoarece țelul omului de la catedră era să scoată din noi oameni mari, care pot sări (culmea!) peste orele de sport. Lucrurile nu s-au schimbat nici mai târziu, în gimnaziu sau liceu, când scutirile au luat locul echipamentelor de sport, iar educația fizică nu avea vreun punct comun cu educația.
Nu știu cum se mai trăiește sportul acum prin școlile românești, dar cert e că m-a bucurat cu atât mai mult ce am la un meci de juniori U 12, ținut în curtea școlii din Porumbacu de Jos.
Ca să fim înțeleși, acest articol nu se vrea un elogiu sau o perie pe sacou nici pentru directorul școlii, cu care am plăcerea să mă consider prieten, dar nici pentru învățământul românesc, care ne arată, prin puținii oameni ca lumea, că se poate. Vorbim aici doar despre plăcerea de a urmări un meci al unor juniori, la poalele Negoiului, și de a vedea ce mai fac copiii care participă energic la viața fotbalului nostru.
Jocurile Olimpice din curtea școlii
Pe lângă că-i enervant de cunoscător de istorie fotbalistică, fan Maradona, șah, dar și extrem de tipicar, Răzvan Popa, domnul director, a creat o curte a școlii puțin atipică, bazându-mă pe ce mai știam eu. După ce treci în fugă de gardul colorat și de clădirea școlii, ajungi într-un spațiu aglomerat, care pare un fel de sală de sport, dar fără pereți și acoperiș: teren de fotbal cu iarbă naturală, teren sintetic, coșuri de baschet, chiar și niște mini culoare de alergare pe care copiii Porumbacului să o ia la goană într-un mod organizat. Și peste toate astea, iată acum că vine și o echipă de fotbal U12, înscrisă în campionatul județean, acolo unde este singura trupă administrată de o instituție de învățământ, în litera Legii Sportului, 69/2000, care prevede că o instituție publică poate să își înființeze o asociație sportivă fără personalitate juridică.
Directorul-administrator ne-a spus că baza sportivă, echipamentele și transportul trec în contul școlii, în schimb, restul cheltuielilor (taxele de competiție, plata personalului) sunt acoperite de sponsori privați.
Ineditul situației -aici am vrut să ajung- e acela că toți copiii care intră pe teren sunt elevii școlii, iar aceștia nu trebuie să aducă bani de acasă pentru a se băga la joc. Fotbal pe gratis, oameni buni, în era încălcărilor repetate ale fair-play-ului financiar!
Porumbacu are antrenor cu meciuri în Liga 1!!!
Nu trageți în mesager, că nu e chiar departe de adevăr! Ca în bancurile cu Radio Erevan, nu a jucat, dar a arbitrat, însă e foarte sigur că Marian Bordean e unul dintre antrenorii băieților și fetelor (trei la număr) din această echipă a școlii. Profu’ de sport, căci aici nu mai e delegatul celor de la CSC 1599 Șelimbăr, a fost responsabilul cu banca tehnică la partida în cauză, surprinzându-l mai agitat decât la meciurile călăreților din liga secundă.
După câteva mișcări de încălzire, cu chiu, cu vai pentru ambele echipe, dar și după întârzierea scuzabilă a domnișoarelor din brigada de arbitraj, s-a dat drumul la tiki-taka.
Notă: nu o să spun numele echipei adverse nu din rea voință, ci pentru că nu vreau ca anumite remarci negative să strice bucuria copiilor de a merge la fotbal. De altfel, am văzut câteva glezne cu talent și sper ca sportul să le aducă acestor copii numai satisfacții.
Nu contează scorul
Și începe partida, dragi părinți și dragi invitați. Echipa oaspete stă mai bine în teren, acoperindu-l dens, dar asta și datorită antrenamentelor mai dese. Gazdele roș-albastre (!) sunt mai haotice, dar entuziaste, astfel că șeptarul Luca Grancea o bagă în plasă, după ce portărașul advers ieșise prea mult din cadrul porții. Bucurie, aplauze și cam atât, având în vedere că de aici scorul s-a întors și e de nepovestit. Dar ziceam că ne jucăm, da?
Jocul a semănat cu o curte a școlii în plină pauză mare, cu multă înghesuială la minge, energie, dar și câteva mici „topoare” pe tibie din partea celor mici. Se pare însă că zicala „să nu se lovească copiii” nu bate neapărat cu legile arbitrajului, astfel că am avut parte și de câteva înțepături între tinerii adversari. Da, am avut și domnișoare pe teren, dar să nu credeți că la Porumbacu nu se respectă corectitudinea politică. Talentatele jucătoare au protestat și au pus piciorul în egală măsură cu domnișorii, poate chiar un pic mai hotărât.
Printre ei, cam cât mingea, Ionuț Ocu, cu ai lui șapte ani -la propriu!- de acasă, a băgat niște tacklinguri sănătoase, de care cred ar fi mândri Ange Postecoglu și Arne Slot, nu și oponenții săi.
Fluier final și concluzii preliminare
S-a fluierat de trei ori, jucătorii merg la vestiare, iar spectatorii spre case. „Ne bat aici, la Porumbac’ !‘” zice o doamnă, ceea ce m-a făcut să zâmbesc și să îmi aduc aminte, nu știu de ce, de vremurile atât de des povestite ale fotbalului nostru, unde omenia și găzdăria erau calități importante și căutate.
E greu să mai fi lucid în analiza jocului unor copii, atunci când Yamal doarme în pat alături de trofeul Euro, dar o să încerc să merg cât mai departe de analiza tehnică, pentru că aici nu este vorba despre fotbal.
Mi-a plăcut că am văzut o curte a școlii care poate fi folosită de elevii săi nu numai în timpul orelor de curs, dar și după. Mai mult, am apreciat că acești copii au venit la fotbal fără ca să întâmpine proteste din partea părinților, pentru că lasă acasă cartea sau munca în gospodărie. Am văzut bucurie, am observat plăcerea copiilor de a fi urmăriți și de a fi specialii zilei, chiar dacă fotbalul nu le prea iese deocamdată. Dar dacă directorul se ține de promisiune, aici fotbalul va fi doar despre sănătate, disciplină și socializare, nu despre presiune și ton ridicat. De văzut 🙂
În același timp, dacă e să vorbim de ce poate produce fotbalul mic prin școlile sale private, vă las cu o imagine surprinsă, din păcate, tot la acest meci: deși părinții cotizează, oaspeții au avut un echipament albastru compus din vreo cinci modele de tricouri. Poate antrenorul lor, ocupat să dea indicații prea complicate pentru ceea ce era în teren de fapt, a omis de data aceasta să se ocupe și de imaginea echipei sale.
