N-am un text bun.
Sunt 4 ani de atunci, 4 ani de când ar trebui să accept că viața e nedreaptă și că nedreptatea asta trebuie să aibă un sens, undeva. Dar nu pot să accept. Ai de multe ori impresia că poți filozofa pe subiectul ăsta, de ce ne naștem, de ce murim, dar într-un final rămân doar niște certitudini inexplicabile.
Într-o zi oribilă de toamnă rece, Sergiu n-a mai fost. Subit, brusc, fără ca nimeni să-nțeleagă nimic. Era 2020, avea doar 35 de ani. Cât am eu acum. N-am găsit nicio formă de exprimare atunci, nici măcar un comentariu pe facebook, n-am nici acum vreo revelație, dar vreau, totuși, să continui să scriu.
Sunt persoane în viața fiecăruia dintre noi despre care nu crezi că ar putea vreodată să nu mai fie. Mai ales când ai 30 de ani și aceste… calcule nu prea există în mintea oricărui tânăr „nemuritor”. Pe Sergiu Rizea nu-l puteam vedea decât plin de viață și trăind-o moment cu moment.
L-am cunoscut… doar în 2009, deși am crescut în același cartier și, târziu, ne-am dat seama că am avut aceeași învățătoare la Școala nr. 24, diferență o generație. Ne-a unit patriotismul local și național și, mai apoi, dragostea pentru echipa locală de fotbal. Iubea teribil de mult Sibiul și România, oamenii și locurile, și simțea mereu nevoia să se implice civic, să acționeze dacă lucrurile păreau nedrepte.
O făcea mereu cu entuziasm, cu siguranța pe care o are doar cineva care știe foarte bine ce face și care alege doar cu inima în ce crede și nu după nenumărate analize…
„Va fi bine, man”, „Se rezolvă, man”, „Sunt aici, man”, rostite cu grija părintească care simplifică orice teamă sau confuzie, erau vorbele cele mai folosite de cineva mult mai matur decât vârsta sa. Îi plăceau cronicile sau fotografiile pe care le făceam din pură pasiune după meciurile Voinței și îmi transmitea de fiecare dată asta, deși nu m-am considerat niciodată jurnalist sau fotograf. Încrederea pe care mi-o transmitea însă, copil fiind, era formidabilă.
Deși era într-un fel la modă apelativul „man”, în anii 2000, Sergiu i-a dat o gravitate anume (pronunțat „man” și nu „men”). Te apropia instant, deveneai pe loc cel mai bun prieten: „Ce faci, man?”, „Hai aici, cu noi, man”…
Am redat foarte puțin din Sergiu Rizea. A fost mult mai mult de atât, a fost omul despre care rândurile scrise nu vor reuși niciodată să-l schițeze măcar. Îl țin aproape însă zecile de prieteni care-l comemorează an de an și care readuc, pentru puțin timp, vibrația pe care ne-o transmitea prin pofta de viață și dragostea pentru camarazi, întotdeauna cu umor, cu voie bună.
Ne-am despărțit trist… mai devreme cu câteva luni decât a fost să fie. Orgolii puerile ne-au separat la capătul unui telefon de câteva zeci de secunde…
N-am un text bun. Sunt doar niște rânduri.
Probabil că nimic din ce am scris (și am șters mai sus) n-are niciun sens.
Man, oriunde ai fi, hai, aici, cu noi…!
