Dorian Ștefan, primul transfer al unui jucător sibian în străinătate după Revoluție, și unul dintre cei mai buni fotbaliști născuți la Sibiu, povestește pe larg într-un interviu ce va fi publicat în numărul din decembrie al Revistei Sportul Sibian despre cel mai dificil moment al carierei, incidentul cu Rodion Cămătaru, despre evoluția oscilantă a Șoimilor dar mai ales despre pasul decisiv făcut în carieră spre FC Argeș și Victoria București, dar și cum a ajuns în Norvegia. Între multe episoade savuroase, Dorian spune că a avut o relație deosebită cu „prințul din Trivale”, Nicolae Dobrin, pe care l-a adus și acasă, la Sibiu.
Ștefan Dorian, 65 de ani, conduce reprezentața Dacia și Fiat de la Sibiu, Emilian și a evoluat ca fundaș central pentru Șoimii Sibiu, FC Argeș, Victoria București și Valerenga în peste 250 de meciuri în care a marcat 12 goluri. A evoluat de 10 ori pentru Naționala Olimpică a României.
Rep: Când ați ajuns la Pitești, în 1985, Dobrin era retras din activitate dar știu că ați avut o relație apropiată. Cum l-ați întâlnit?
Ștefan Dorian: „Conjuctura a fost „favorabilă” unei relații deosebite pe care am avut-o cu Gicu Dobrin. Când m-am dus la Pitești, primul lucru am întrebat de Dobrin. Pentru mine el a fost idolul. Eu nu l-am prins la FC Argeș, dar l-am prins la Târgoviște, când i-a promovat. Și-acum, după atâta timp, am în memorie meciul de la Târgoviște și cel de la Sibiu (n.r. Șoimii Sibiu și CS Târgoviște s-au întâlnit de două ori în sezonul 1981/82). La meciul de la Sibiu am jucat fundaș stânga. Mai era tribuna de lemn. Dobrin primește mingea în zona mea, eu l-am tatonat, te învățau atunci să-l scoți lângă tușă. Neagu (n.r. coleg de echipă la Șoimii) a strigat dintr-o dată „Lasă-l la mine!”, și-a venit să-l ia „foarfecă” din față. Dobrin, cum era lângă tușă, numai atât a făcut, a tras puțin mingea. Dobrin cu fața spre mine, Neagu venea din lateral, 45 de grade, iar când s-a făcut că pleacă spre mine, Neagu a căzut cu spatele pe minge, pe sub fund, pe sub coloană, pe sub cap, a țopăit efectiv de 3 ori pe minge, arbitrul s-a ferit, el a trecut, a ieșit pe pistă. Eu am rămas cu expresia lui Neagu în aer, când nu și-a dat seama ce s-a întâmplat și s-a trezit pe pistă. Ne-am oprit, Dobrin a preluat mingea la margine, și a pus piciorul fix pe ea, și s-a uitat la ea. Am început să râd, lumea în tribună era în picioare, în extaz, în delir, zece secunde a durat totul, s-a oprit jocul în loc. A fost ceva…
Apoi, când am jucat la ei, la Târgoviște, îl aveam pe unul Baciu. Sarcină clară: ochii și Dobrin. Era expresia aia, dacă se duce la toaletă, te duci după el, nu-l scapi din ochi… S-a terminat meciul, 2-0, Dobrin două goluri. Golul doi, de poveste. Lateral dreapta, la 16 metri, a oprit mingea, s-a făcut că se întoarce spre interior și s-a întors invers. Când a șutat direct în stânga… de poveste.”
„L-am pus pe Dobrin în poartă, și am sunat. Tata a zis că e cea mai frumoasă zi din viața lui după nașterea noastră”
„Eram trei jucători la națională de la FC Argeș, eu, Eduard și Stan și am avut un meci cu RFG-ul la Cluj. Tot atunci, a fost un meci demonstrativ Timișoara ’70 – Naționala ’70, iar de acolo Dobrin a venit cu Gica (n.r. soția lui Dobrin), ea conducea mereu, să ne ia să mergem acasă, la Pitești. Avea o Dacia Break. Pe drum a lovit o căprioară. Ce facem cu căprioara? Am zis, hai acasă la mine. L-am pus în poartă pe nea Gică și-am sunat. Știam că tata iese. Când l-a văzut pe Dobrin a zis că, în afara de nașterea noastră, a fost cea mai frumoasă zi din viața lui. Poate nu toată strada, dar jumate de stradă a venit la noi. Stăteam pe Moara de Scoarță, în capăt era Zorile, a luat toate lăzile de bere, a făcut o masă în curte. Nu pot să-ți povestesc ce popular și jovial era.”
„Când nu mai ajunge mingea la tine e timpul să te retragi”
„El m-a ajutat și să mă las de fotbal. Mi-au rămas în minte vorbele lui. Mai juca cu noi după ce s-a retras, ce ne făcea, n-are rost să-ți povestesc. Și zic: „Nea Gică, dă-o… că nu se poate, o prinzi, nu ți-o ia…”. Și mi-a zis: „Da măi copile, dar nu mai ajunge la mine”. Și-ntr-adevăr, mi-am dat seama când am jucat cu el la Sibiu că de două ori i-am luat fața doar din instinct. Ăia 3-4 metri nu-i mai făcea. Nu mai ajungea mingea la el. Că dacă ajungea mingea la el… Uite-așa niște pulpe avea, eu l-am avut coleg la Victoria pe Coraș, el îi semăna la picioare, foarte puternice. Și așa am simțit și eu momentul retragerii. Experiența îmi spunea 《acolo vine mingea》și mă duceam. Și, pac, mă trezeam că o deviază. Nu dădea gol, dar nu mai ajungeam eu primul. După un an am zis 《bă, dar mi le ciupește și jos, și la cap》, cred că e timpul să-mi fac retragerea.”
Interviul complet va fi disponibil în numărul doi al revistei Sportul Sibian.
