Regret că ’94 m-a prins prea mic ca să mă pot bucura de Hagi. Să pot visa meciul cu Columbia sau să nu pot uita meciul cu Argentina. Ah, ce vară am ratat!
Dacă tot ne duce inima de suporteri către minunile de pe Rose Bowl… Mi-ar plăcea să avem față de Gică Hagi reverența pe care o au americanii pentru veteranii lor de război. Chiar dacă uneori e teatrală și exagerată, toată gestica lor include respect și iertare pentru ceea ce acei oameni poate au încălcat cu fapta, cu gândul sau cu vorba, așa cum zice la Carte.
E ziua Regelui și vreau să fiu subiectiv în povestea mea. Atât de subiectiv încât nu vreau să apelez la statistici sau neologisme, pentru că amintirile pe care mi le-a lăsat Gică nu merită astfel de fandoseli. „Hagi! Hagi! Hagi!” ar putea fi versul nostru în plus de la imn, în onoarea celui care punea mâna la inimă înainte ca acesta să fie gest prezidențial. Fiți-ne președinte, domnule Hagi, așa cum vă cereau românii cândva, că vedeți în cel hal am ajuns!
Sunt unul dintre cei care mai mult nu l-a văzut pe Hagi decât l-a văzut. Dar știu că pe lume există și copii mai puțin privilegiați decât mine. Copii care nu știu cum e să trăiești o astfel de fază: aruncare de la margine pentru România, mingea sare în fața lui Hagi, apărat de Sol Campbell. Boltă cu stângul, peste un Tony Adams fără busolă, iar la primire, la 7-8 metri de poartă, e Viorel Moldovan. Preluare pe piept, voleu din cădere și la revedere, dragă David Seaman!
Așa s-a trăit, dragi copii, povestea ultimei participări a României la un Mondial. Un 2-1 contra Angliei, improbabil în vremurile noastre. Și chiar dacă un anume Michael Owen a egalat, un anume Dan Petrescu, fundaș la Chelsea, a dat cele mai frumoase „urechi” unui portar advers, din toată istoria noastră fotbalistică.
Hagi nu se mai întoarce pe gazon, dar cândva s-a întors, o faptă pentru care mult prea regretatul Adrian Păunescu chiar ar fi putut primi Nobelul. „Acum tricolorul îţi cere să vii/ În numele mamei şi al tatălui”. Iar Gică a venit să bată ungurii și să ne ducă la Campionatul European. Tot ce îmi amintesc de atunci, de la cei șapte ani ai mei, e legat de jocul magic al lui Hagi, dar și de cât de murdari și tăvăliți erau vestiții pantaloni gri, de trening, ai portarului Gabor Kiraly. Și chiar dacă ungurii ni l-au accidentat în acel meci, Gică a terminat meciul dus pe brațe de noi toți!
Vă mulțumesc, domnule Hagi, pentru că mi-ați oferit bucurie. Pentru că poate să mă emoționeze la nesfârșit golul contra Columbiei, de parcă meciul se joacă astăzi, iar Valderama, Rincon sau Cordoba ar fi aceeași adversari de temut. Pentru călcâiul grozav dat pentru golul lui Adi Ilie, contra aceleiași Columbii, dar și pentru nebunia cu care mâncați fotbalul pe pâine în fiecare zi.
La cei 60 de ani ai săi, Gică Hagi ne-a lăsat amintiri cât pentru o mie, iar noi am putea să le consumăm ca pe vinuri: ușor, povestite bine și cu înțelegere pentru imperfecțiuni.
