Articol publicat în numărul 1 al Revistei Sportul Sibian
Viorel Hizo este o personalitate uriașă a fotbalului românesc. Născut în februarie 1947, la Sibiu, ”Dulăul” a mușcat din toate generațiile de fotbaliști de după Revoluție, trecuți prin campionatul românesc. ”Cu două excepții, toți antrenorii de azi mi-au fost jucători”, e una din realizările care definesc deceniile de carieră ale unui antrenor atipic în fotbalul românesc. Și-a dorit mereu să inoveze, să revoluționeze, să fie cu un pas înainte dar, mai ales, să riște.
A reactivat jucători și a resuscitat echipe pe care n-aveai cum să nu le îndrăgești: Ceahlăul, Rapidul sau fantasticul Vaslui în aventurile europene cu Juventus, PSG sau Lazio ne-au rămas pentru totdeauna repere. O viață dedicată fotbalului pe care am avut privilegiul s-o vizualizez ca pe un film bun, pe parcursul a 3 ore de dialog sincer și cald cu Viorel Hizo.
De munca sa rămân legate cele mai mari performanțe ale fotbalului sibian: Cupa Balcanică, locul 4 în Divizia A, semifinala Cupei României cu Bacău, toate cu FC Inter Sibiu. Și, cel puțin, pentru asta, Sibiul îi datorează mai mult.
Cum arată fotbalul sibian în prezent?
În momentul de față suntem pe plus. Măldărășanu face o treabă extraordinară, la Sibiu. A reușit să formeze un lot de jucători care este destul de bun. Anul trecut am avut o neșansă și n-am putut să ne calificăm în play-off, anul acesta sper să reușim acest lucru. Ce este foarte important, cum acoperim găurile lăsate de cei doi mijlocași centrali, Mino Sota și Baba Al Hassan. Au fost doi jucători care au dat un plus de sobrietate, un plus de forță. A fost foarte greu să joace unul fără celălalt. În momentul în care lipsea Mino Sota, Baba Al Hassan avea, și el, un randament mai slab. La fel și invers. Dar să sperăm că jucătorii care au venit se pot integral foarte rapid în echipă, în ceea ce înseamnă Sibiu, pentru că Sibiul a devenit al patrulea, al cincilea oraș după București care e agreat de jucătorii străini. Și ăsta poate să fie un ușor pericol. Măldărășanu, deși la început de carieră, și-a asumat foarte multe riscuri. A rămas cu un lot cu care a promovat, ceea ce e foarte greu. La fiecare sfârșit de an, există un lot de jucători care pleacă de la o echipă la alta. De obicei, sunt jucători de la echipele care retrogradează. Acei jucători, plimbându-se de la o echipă la alta, nu mai pot aduce nimic plus. Pentru că dacă ajung la 30, 32, 34 de ani, este o problemă. Măldărășanu a refuzat acești jucători, s-a debarasat de unii care nu prezentau garanție că echipă poate să obțină rezultate foarte bune și a făcut foarte bine. Și-a asumat un risc. A reușit să aducă în cadrul echipei naționale doi jucători. Chiar dacă n-au jucat, au fost convocați și asta e un lucru minunat pentru Sibiu. Când eram la Inter Sibiu îl aveam pe Dorinel Munteanu la echipa națională, îi aveam pe Mihali, Blid, Predatu și Burchel la lotul B unde antenor era Halagian. La prima echipă era Mircea Rădulescu. Și-aveam încă patru jucători la tineret: Luci Cotora, Bogdan Bucur, Dorin Zotincă și Radu Niculescu. Când se reuneau loturile naționale rămâneam fără jucători. Așa s-a construit, de fapt, Interul. A fost o perioadă extraordinară și așa au crescut. Dorinel era deja titular în echipa primă, Mihali a făcut pasul și el imediat, din păcate, Predatu, care a fost un real talent, a avut un joc de cap senzațional, nu a fost destul de serios și preocupat pentru a progresa.
Vom reveni la Inter, dar vreau să vă întreb cum priviți meciurile lui Hermannstadt? Cu detașare, ca simplu spectator, sau cu viziunea critică a unui antrenor?
Vrei, nu vrei… am stat 26 de ani antrenor în Divizia A, deci e greu să te debarasezi dintr-o dată, chiar foarte greu. Dar timpul trece peste toți.
Care perioadă vi se pare cea mai bună pentru fotbalul sibian? Cea de azi cu Hermannstadt în Superligă, Șelimbăr lider în Liga 2 sau cea de la începutul anilor ’90, cu Interul locul 4 în Divizia A, câștigătoare a Cupei Balcanice, Șoimii, locul 4 în Divizia B…
…Da, Cupa Balcanică, am mai jucat semifinala Cupei României, cu Bacăul… Prin prisma jucătorilor care erau, era mai bună echipa de atunci. Dacă facem o analiză, ca și acum, am promovat și am păstrat echipa. Pentru că între turul și returul primul sezon s-au adus jucători foarte buni, de Divizia A: Jurcă și Radu II, care erau titulari la FC Argeș, Mihai Zamfir de la Scornicești, pe Cașuba și Alexa, portarul. Cel mai important a fost Miți Majearu, care a câștigat Cupa Campionilor. Acești jucători au dat greutate echipei. Iar cei tineri, Zotină, Cotora, Bucur, Radu Niculescu, au venit de fiecare dată cu o energie specifică vârstei lor și au crescut. Luci Burchel, Laurențiu, Mihăiță Stănescu, au venit jucători foarte buni, Dobrotă și Popicu, de la Cluj, am transferat doar jucători de Divizia A care puteau juca la orice echipă. Asta îți dă greutate.
Ce a avut Sibiul fotbalistic sau Sibiul ca oraș atunci, diferit de astăzi?
Din punct de vedere financiar nu se poate face comparație. Aveam un stadion care a fost modernizat odată cu venirea lui Nicușor Ceaușescu, un stadion care a ținut aproape 30 de ani și pe care a jucat campioana mondială Italia, învinsă, 1-0, prin golul lui Neluțu Sabău. E foarte greu să faci o comparație între ce a fost atunci și acum. Nu se punea problema banilor pentru că nu erau salariile care sunt acum. Aveai mai mult dacă câștigai, prin primele de joc. Jucătorii nu aveau contracte. După ’90 au început să apară contractele, impresarii, patronii de club. Până atunci era sindicatul, comitetul de partid, directorul, dacă îi plăcea sau nu, depindeai de ei. Dar am avut o echipă foarte bună întărită puternic în 1986, când am promovat din C în B iar Șoimii au retrogradat, cu jucători de la ambele echipe.
Mi-aduc aminte, a venit Drăgușin, antrenorul secund al lui Ienei la prima echipă. Mă întreba: „Dar de unde l-ați scos pe Predatu?”. La jocul de cap, jocul aerian, era impecabil. Făcea foarfeci în aer, laterale, dădea goluri, era extraordinar. Singurul lucru, care l-a și terminat, băutura. Și mă întreba de unde l-am scos… și îmi plăcea când mă întreba.
S-a schimbat mult fotbalul în timp?
Văd în ăștia 10 ani de când eu m-am lăsat, ce mult s-a schimbat, începând cu jocul de la portar, cu toate că n-au justificări. Poți să ai posesie 80%, nu-ți asigură posesia victoria. Uite, la Barcelona, le-a învățat lumea jocul… nu mai pot. Fac presing în 16 metri la ei și nu mai pot pleca. Circuitele lor de acolo plecau.
Spre ce fel de fotbal ne îndreptăm?
Spre un joc pe care nu toți antrenorii îl pregătesc în funcție de ce jucători au la dispoziție. Eu pot să încep să joc cum încearcă toate echipele acum, cu posesia de la portar. Portarul, dacă are doi jucători în 16 metri, joacă tot acolo pentru că așa i-a spus antrenorul să joace. Dar jucătorul poate să intre în posesia mingii dacă cineva îi face un presing agresiv? Jucătorul are continuitate să ducă acțiunea în treimea adversă? Câte mingi se pierd în terenul meu sau câte se pierd în zona de construcție? Cred că se lucra mult mai mult tactic. Iar din punct de vedere individual erau și jucători foarte buni. Majearu, jucător excepțional, sau Jurcă, Laurențiu…
Eu am beneficiat în carieră de jucători fantastici, Sânmărtean, Wesley, Adailton, Temwangera, Ghencev, jucători de clasă. Sau la Rapid, erau Andrade, Cesinha, jucători foarte puternici care puteau rezolva un joc.
La Sibiu… Sibiul a avut doi jucători care au jucat la Rapid. Pe unul din ei, Ilie Greavu, îl amintesc toți, pentru că a jucat în echipa națională, și Ghiță Vacaru, extremă stângă.
În ’64, când m-am dus la fotbal, îl aveam antrenor pe Niță Moldovan, era Topai, un jucător excelent, un stângaci.
La finalul anilor ’60, eram la Cisnădie. Ei tot voiau să-și facă echipă, dar jucau la Sibiu, pentru că era teren de zgură neagră la Cisnădie, nu puteai juca. Au fost aproape să cadă din județ, sau nu mai țin minte, și mi-au propus să vin și eu. Și le-am spus că nu pot să vin, să pierd serviciul, atunci trăgeai de un serviciu bun. Erai tot timpul în legătură cu româno-exportul, cu centrala industriei lânii, cu valuta… Era greu, mă ocupam de producție, și-mi plăcea ceea ce făceam și nu vroiam să merg nicicum dar până la urmă m-am dus pentru că de acolo am plecat, de la Cisnădie.
Eu v-am regăsit în echipă din ’70-’71, Independența, care a fost la un pas de a promova…
Da, am fost la două baraje, unul la Vâlcea și unul când a intrat Tr. Severin. Știam atunci că nu intrăm. Era prim secretar Vingăr… atunci au finalizat „Porțile de Fier” (n.r. 16 mai 1972) și ăia strigau toți „Ceaușescu, PCR, să intre Drobeta-n „B””. Și-atunci a intrat Drobeta. Am avut echipă bună pentru nivelul Diviziei C. A fost ceva fantastic. Noi aveam 5 echipe din județ în seria asta iar Mureșul avea 6 echipe din județ în serie. Noi voiam să ne aranjăm meciurile în județ, ei pe ale lor în județ, și a fost, așa, o luptă extraordinară până în ultima etapă. Și-atunci am promovat.
Povestiți-ne episodul câștigării Cupei Balcanice
Am participat la Cupa Balcanică ca urmare a locul 4 ocupat de echipă datorită jucătorilor care mergeau la loturile naționale. Prima dată am spus, „mergem în excursie, n-avem nicio șansă”. Erau calificate, Galatasaray, Iosif Rotariu juca acolo, OFI Creta, locul 2 în Grecia, Buducnost Titograd și din Bulgaria, Etar Veliko Tărnovo. Toate echipele astea erau de pe locul 2, noi de pe 4. Finala a fost cu Buducnost, 0-0 la ei, 1-0 la Sibiu. Mi-aduc aminte de meciul de la Titograd, erau toți foarte înalți, puternici. Cel mai tare atacant al lor era unul de 2 metri, o namilă de om, nici nu putea intra pe aici. Jocul lor era bazat pe cornere, lovituri libere, pentru că aveau vreo 4-5 așa mari. L-am luat pe Cezar Zamfir să-l pregătesc. Mă întrebau jucătorii, „nea Vio, cine-l ține pe ăla?”, arătau spre atacantul care tot dădea goluri. Și-am zis, „Cezărică!”. Țoți credeau că eu glumesc. Când am făcut pregătirea jocului, cu Cezar Zamfir am stat o săptămână de vorbă despre jocul ăla. I-am zis: „Cezărică, știi ce faci?”, „Ce, nea Vio?”, fac o paranteză, ne mai amuzam, eram „peltic”, nu-l putea pronunța pe „r”, îl puneam să zică „râu, rățușcă, rămurică”. Și îi spun: „te duci în fața lui, de duci cu fundul în spate, faci doi pași în spate și te apleci puțin. Ăla pune mâna pe tine obligatoriu. Cezărică era foarte iute, foarte șmecher, și s-a pregătit excelent. Au avut ăia vreo 30 de cornere, Cezărică se uita la mine: „Ce să fac, mă duc?”, „Du-te!”. Și ăla a luat două cartonașe galbene și n-a putut juca în meciul retur. Dacă juca era greu acasă cu ei, dar i-am fript pe manevra cu Cezărică.
Era o mentalitate de învingători în cadrul echipei?
Echipa era foarte unită, aveam jucătorii ăștia de peste 30 de ani, Jurcă, Laurențiu, Majearu, Burchel, jucător de excepție – când a fost copil nu putea spune cineva că Gică Hagi e peste el. Ăștia erau serioși toți. Era o chestie cu Burchel, când începeam titular cu el, la pauza trebuia să-l schimb. Atât se inhiba, se consuma, până să înceapă jocul, nu avea liniștea necesară. Îl băgăm în repriza a II-a, câștigam meciul, am câștigat la Rapid, la Sportul, la Ploiești…
Cât poate un antrenor să influențeze cariera unui jucător?
100%. Vrei să-ți dau exemple? Măldărășanu… hai să nu-l luăm pe el că e de aici… Majoritatea antrenorilor, cu două excepții, mi-au fost jucători, dintre cei care au fost la Sibiu. Pe Liviu Ciubotariu l-am luat din Sala Palatului, l-am antrenat la FC Național. Am zis: „ce-i cu tine, ești supărat, s-a întâmplat ceva cu tine, cu familia?” Și-a zis: „Nu, dar nu mă mai folosește”. Era duminica, m-am dus la un film bun la Sala Palatului, și miercuri jucam semifinala cu Rapidul, eram la Dinamo antrenor. Și ăsta nu era nicăieri, Ciobi. I-am zis, „fii atent, cu mine vorbești „da” sau „nu”. Nu pui nicio condiție, nimic. De restul mă ocup eu. Vrei să vii să joci la Dinamo?”. Și-a zis: „Nea Vio, dar cum să fac, cine mă ajută?”. „Nimeni nu te-ajută, tu te-ajuți, că ai valoare”, avea valoare, mi-a plăcut enorm de el. Am plecat imediat din sală, i-am sunat pe Giovanni și pe Victor, la 1 noaptea eram prin Voluntari, la ei acasă. L-am luat. Am avut scandal cu Dinu, cum să joace cu două antrenamente. I-am zis: „E destul, cu el începem titular”. Așa a ajuns la Dinamo și la echipa națională.
Pe Ilyeș, la fel, la Rapid. Îl dăduse Mulțescu afară… și îl aveam pe Nae Constantin care era în lot, dar n-aveam nevoie de el pentru că l-am adus pe Șumudică. Tot așa, am „vrăjit” cu Petre Buduru: „Noi vi-l dăm pe Nae Constantin că e din Ploiești, facem schimb”. Noi am câștigat, n-a lipsit o secundă din echipă, Robert Ilyeș. Am fost singurul care a riscat, și cu Șoavă, cu Șumudică… Șumudică e un sonat. L-am adus de la Pacos Ferreira. Îmi dădea câte 8 telefoane pe zi. Că-i mor copilașii de frig, se-nbolnăvesc de plămâni… I-am zis: „Nu pentru tine, pentru copilași”… În viața de antrenor, am stat 26 de ani în Divizia A, să ai 504 meciuri, e cam mult, ținând cont că nu am fost un jucător de prim rang, se ajunge foarte, foarte greu…
V-a plăcut…
Da, mi-a plăcut și am fost preocupat. Nu m-am trezit o dată după ora 05:00. La 5 fără un sfert eram sub duș. Am fost la un curs de perfecționare, la licența Pro, primul curs. A venit un doctor și mi-a explicat cu milimoiul. Era un aparat, costa 100 de dolari. M-am dus direct cu doctorul la el acasă, i-am dat suta de dolari, să iau aparatul. Verificam acidul lactic în timpul antrenamentului. La vremea aia era senzațional să poți să faci asta. Apoi, trebuia obligatoriu să vii cu ceva nou. Fotbalul românesc suferă la pregătirea fizică. Jucătorii noștri nu știu să se lupte pentru minge. După ce am luat licența Pro, primul congres a fost la Regensburg, în Germania. 52 de antrenori din 26 de țări din întreaga lume. Trebuie să cheltui și bani pe pregătirea ta.
Ce n-am putut să fac a fost ca, la echipele de primă divizie, să oblig patronii să aibă aparatura necesară pentru a verifica pregătirea fizică a cluburilor. Acum au apărut full testerele. Zotincă îmi făcea acum 12 ani chestia asta. Cu Vasluiul…. eu n-am avut niciodată preparator fizic. Aveam la Iași, șeful de catedră de educație fizică care îmi dădea un indice în care îmi arata cât trebuie să alerge jucătorii ca ei să fie solicitați peste 90%. Iar Dorin stătea pe marginea terenului, cu laptopul în față, și eu făceam antrenamentul. Așa a ajuns Vasluiul să poată să susțină două meciuri cu PSG. Așa am ajuns să creștem foarte mult în valoare, să creăm o echipă care a fost cea mai bună timp de 3 ani. Pe o muncă imensă. Trebuie lucrat la pregătirea fizică. A fost acum scandalul între Mutu și Dorinel Munteanu, iar Mutu i-a reproșat metodele învechite de pregătire iarna. Depinde în ce perioadă le faci, cu ce echipă, cine coordonează totul… Steaua se antrena numai la Forban, cu zăpadă până la brâu. Și a câștigat Cupa Campionilor.
Puneți foarte mult accentul pe pregătirea fizică…
Nu aveam preparatori fizici așa cum trebuie. Trebuia să îi aduci din Italia care veneau pe alți bani… Trebuia să avem psiholog. La un curs Pro am spus: „Primii consiliați trebuie să fie antrenorii, ei trebuie să fie pregătiți pentru orice, după aceea jucătorii, pentru că nu jucătorii conduc antrenorii ci antrenorii pe jucători. L-am făcut pe Porumboiu să dea 60 000 de euro pe un Polar 2, un aparat care îmi spunea tot: kg, calorii, pulsul… Și-am avut o relație extraordinară cu Renzo Rossi și el îmi scotea, de fiecare dată, toată sinteza jocului, fluxul de joc. Noi n-am avut chestiile astea. Cum au avut olandezii, germanii, francezii. Noi cu metodele noastre, îl strangeai cu degetele pe unul de gât…
Calitatea echipamentului. Am jucat cu Ceahlăul cu Juventus Torino, era Ancelotti antrenor. Noi n-aveam echipament de joc. A venit un italian și ne-a făcut cadou 5 rânduri de echipament, a zis: „cum e posibil?”, „E posibil…”
Cum a fost perioada petrecută în China?
Am fost primul antrenor care a plecat în China, pe relația lui Nețoiu, însă contractul nostru n-a fost făcut individual ci de o societate comercială iar câștigul era la ei. Pentru noi a contat că am prins o experiență fantastică. Am ajuns acolo în perioada Campionatului Asiei, s-a jucat o grupă chiar la Chongquin. A fost fantastic din punct de vedere al experienței cu antrenorii. Am văzut cum se pregăteau, erau antrenori renumiți, brazilieni, olandezi, nemți. Am reușit în câteva săptămâni la Kunming… e o stațiune unde Federația Chineză de Fotbal obligă toate echipele să meargă 3 săptămâni acolo, în perioada de vară și de iarnă, bani suportați de federație. Eram acolo chiar înainte de Olimpiada de la Atena. La sală urmam de fiecare dată după echipa chineză de volei feminin, au devenit campioane olimpice, le-au bătut cu 3-2 pe rusoaice.
Cel mai mare pericol în China îl reprezintă jocurile de noroc. Jucătorii aveau în cameră câte 5 laptopuri.
La echipă a mers totul bine, am început cu victorie acasă, ei n-au câștigat într-un tur niciun meci acasă. Ne-am dus în deplasare la Chin doun, am câștigat și acolo cu 2-1. Între timp, mi-a luat o echipă din Elveția vârful de atac, era unul cât peretele ăsta de mare, mi l-au luat, dar totul mergea foarte bine. Am ajuns cu echipa pe locul 7, nesperat. Nesperat, în condițiile în care nu puteam să vorbim cu ei. Nimeni nu vorbea engleză sau franceză. Am desenat, am învățat să fac jucători, căluți. Era unul care știa engleză dar nu înțelegea din fotbal nimic. Noi îi spuneam una, el traducea alta. Într-o zi a venit Poliția și ne-a săltat un jucător care jucase la pariuri sportive. După două săptămâni, adversara noastră în meci s-a retras de pe teren în minutul 70. Săptămâna cealaltă s-a mai retras de pe teren, la pauza, Beijing. Ei (n.r. Chongquin) trebuiau să mai plătească vreo 400 000 către firma lui Nețoiu dacă făceam un număr de puncte. Ne mai trebuia un punct și mai aveam 6 meciuri. Punctul ăla nu l-am mai făcut. S-a anulat campionatul în curs și campionatul următor, pentru pariuri. Toate casele de pariuri erau în Hong Kong, nu pe teritoriul Chinei. Mi-a plăcut oricum foarte mult în China.
Sibiul de azi sau Sibiul din anii ’90?
Și înainte, și acum, Sibiul este un oraș atractiv. Viața a devenit mult mai bună pentru turiști, nu știu dacă tot atât de bună și pentru locuitorii Sibiului. Toată lumea spune că Sibiul e un oraș bun, în cercurile în care mă învârt eu. Recent am vorbit cu antrenorul Stelei, Charalambous, pe care l-am avut jucător, mi-a spus: „Ce oraș minunat aveți”.
Cum ați colaborat cu patronii cluburilor la care ați antrenat, unii dintre cei mai „grei” din fotbalul românesc?
Cu Ștefan crezi că-i ușor să lucrezi (râde)? Cu Copos? Cu Porumboiu, care-i mereu cu bricheta aprinsă gata să dea foc la fitil (râde). Ioanițoaia, la orice interviu mă întreabă „De ce nu ai antrenat și Steaua”. Dacă am fost la Dinamo, la Rapid… La noi asta e mentalitatea. Nu e despre un contract pe care trebuie să-l respecți. Ai fost la Rapid, ți se pune eticheta – ești rapidist. Cu patronii, m-am dus eu în întâmpinarea lor, de fiecare dată, cu o problemă pe care am avut-o. Și-am avut multe probleme, multe, multe, multe. Nici nu vreau să-mi amintesc.
Aveam la Galați, mi se accidentează Baldovin și îi aveam pe Alistar și Grozavu rezerve. Aveam două antrenamente, joi și vineri, iar sâmbătă am plecat la Galați. Îi zic lui Ștefan, „Pe care din ăștia doi i-ai văzut mai în formă?”. Zice: „Eu nu mă bag, nea Vio, nu mă bag” (râde), că toți fug de responsabilitate. L-am băgat pe Grovazu și de-atunci n-a mai lipsit un minut.
Porumboiu, când mă suna, era o teroare, să te sune pe la 1 noaptea, să te țină până pe la 2-3.
Disciplina a fost mereu importantă pentru dumneavoastră. Cum ați gestionat problemele de această natură?
Osman N’Doye, jucător excepțional, juca în selecționata Senegalului. Tatăl său a fost ministrul culturii în Senegal, nevastă-sa lucra la o bancă în New York. Ei știau (n.r. jucătorii), al doilea antrenament din săptămână era fizic, toată lumea trebuia să fie prezentă. Osman a făcut ce-a făcut, a venit cu avionul de la New York la București. I-am spus că nu mă interesează, ai plecat acasă e problema ta. Că e obosit, că zborul lung… I-am zis: „Până la 12 (n.r. noaptea) mai ai o oră și ceva să faci antrenamentul. Cristi Dulca și Zotincă te așteaptă. Și s-a dus la 11 jumate și-a făcut antrenamentul fizic singur, în nocturnă. Ce să-i fac… Și cu Wesley a pățit chestia asta. S-a dus, s-a furișat, alergau pe grupe – eu nu dădeam niciodată voie, am învățat-o de la Rinus Israel, niciodată nu se aleargă în grup pentru că toți vorbesc, povestesc. Nu, pleacă singur fiecare sau în grupe de 2-3. Altfel nu merge.
Am avut un mare noroc în viață. Am avut pe Titi Ardelean, m-a lăsat să fac tot ce vreau la echipă. Puteam să-i iau și la bătaie și nu zicea nimic. 12 ani a condus Luceafărul, cu Hagi, Popescu, Lupescu. Apoi la Dinamo, când m-au chemat și am câștigat campionatul, prima ediție a Cupei Ligii cu Rapidul în ’94. La Dinamo l-au adus pe Rinus Israel, școlit în Olanda, în echipa cu Cruyff… antrenor de senzație a fost. Și am avut noroc cu ei, la Rapid când m-am dus era Mircea Pascu președinte, el l-a făcut antrenor pe Lucescu și i-a ghidonat pașii. Și mie la fel, mi-a spus: „vezi că e bine să te duci acolo, nu e bine acolo, acolo poți intâmpina probleme sau nu. Un exemplu, mai erau 6 etape și în ultimele 6 etape se mai puteau face transferuri. Dinamo l-a dat afară pe Lupu, una din feblețele mele. Mă sună Victor Becali, „hai până la noi”. Eu am avut o relație foarte bună cu ei, ghidonează jucătorii bine de tot. Mă cheamă și-mi spune: „L-a dat afară Armeanu (n.r. Florin Halagian), nu-l mai primește la antrenamente pe Lupu”, -„Îl aducem aici!”, zic eu imediat. Zice Victor: „Vine imediat Dănuț aici”. A venit, am vorbit, am plecat. M-a sunat toată noaptea Halagian. „Bă, tu ești nebun, îți strică echipa, e un derbedeu, un bețiv”, dar Lupu nu bea, „un nu știu ce, nu-l lua, te compromiți, o să-ți creeze probleme”, toate mi le-a zis Armeanu, n-a scăpat nimic. Eu nu și nu. Îl vreau pe Lupu. A doua zis ne întâlnim iar, a fost și domnul Pascu, Bogdan Stelea, Copos, Lupu și frații Becali. Și i-am zis lui Dan: „Dane, fii atent”, era o sobă albă, „ce culoare are soba asta?”, Zice: „albă, nea Vio”. Zic: „E roșie bă, de la Dinamo” (râde). Ăștia nu știau ce vreau să-i spun. I-am zis: „Dane, toată lumea vrea să nu vi aici, sunt singurul care vreau, cu domnul Pascu”. El mi-a zis, „ia-l, că faci treabă cu el”. Vine ziua jocului. Domnul Pascu n-a venit niciodată să mă verifice pe mine la ședința tehnică, să vadă ce spun sau ce nu spun. Jucătorii aveau numere de la 1 la 16. Când ajungem la baza Rapid, jucam cu Universitatea Craiova, vine Copos râzând: „Viorel, ce număr i-ai dat lui Dănuț?” Și spun: „16” (râde). Domnul Pascu, diplomat cum era, l-a luat frumos: „Domnul Copos, haideți să mergem în tribuna oficială, domnul Hizo are lucruri importante la echipă”. Începe meciul și în minutul 3 Craioveanu ne dă gol, un vole de pe la jumătatea terenul, în viclu. Și-au început toți în Giulești: „Lu-pu, Lu-pu”. Mi-am adus aminte de Armeanu, parcă îmi trecea un cub de gheață pe șirea spinării. Și-am bătut 3-1 iar pe Dănuț l-am băgat numai în repriza a II-a, rezultatul era asigurat. Asta-i viața de antrenor.
Cu Măldă… e pe YouTube meciul Rapidului la PSG. A dat de două ori din plonjon cu capul, din vinclu le-a scos Letizi. Îmi plăcea mult Măldă, juca bine, și băga „Uscatu” piciorul… Noi am plecat lunea din București și după ce am ieșit de pe teritoriul României, UEFA a anunțat că se amână toată etapa, trebuia să jucăm marți. Și ne-am dus până la Paris, ne-au așteptat… cât respect, nu pot să spun. Ne-a așteptat președintele lui PSG care a luat legătura cu Federația și deja ne-a luat bilete pentru întors pentru că a fost greșeala UEFA, trebuia să ne anunțe înainte să plecăm. A fost World Trade Center-ul și era pericol mare de atentate. Ne-am dus peste o săptămână. Ăstea-s meciurile, simți că trăiești. Mai ales în Cupele Europene. Dai mâna cu alți oameni, ești cu alți oameni. La Cupa UEFA tot programul e ca în Champions League. Nu poți ieși un minut mai devreme sau mai târziu de la vestiare. După meciul cu PSG, în noaptea aia am fost la o tavernă, eram fericit de nu mai puteam.
Când am jucat cu Lazio (n.r. cu FC Vaslui), Mircea Rădulescu era directorul școlii de antrenor, a veni să facă pregătirea jocului. Am făcut ce n-am făcut niciodată dar mi-a ieșit. Cu o zi înainte e antrenamentul oficial. 15 minute libere, apoi toată lumea e obligată să părăsească stadionul, rămân doar jucătorii și antrenorul. Am făcut un antrenament complex, fizic 60 de minute. Nu m-a interesat că filmează ăia. Mi-a ieșit extraordinar. Când joci un meci așa important, toată săptămâna aduci în discuții ceva. Îi pui pe jucători… pentru că implicarea lor contează enorm de mult. Le-am zis: „Stați acasă, căutați jocuri cu PSG, sau cu Lazio, când am jucat cu ei, și vedeți. Stăteam de vorbă cu câte 2-3 jucători: „Mâine, la antrenament, să-mi spui ce-ai observat la asta”. Implicarea lor, dacă nu e totală, ratezi. Ei trebuie să fie pregătiți cu tot ce poate face un jucător. În plus, aveam toate de la Renzo Rossi, care se ocupa de imagistică și tot. Știam totul despre ei. Am făcut pregătirea jocului vorbind numai despre adversari dimineața, 40 de minute. Ne-au pregătit ăia o sală, puteai să faci ce vrei în ea, și o cununie civilă. După masa am vorbit ce trebuie să facem noi. Și asta ne-a reușit extraordinar pentru că e foarte greu să ții jucătorii concentrați o oră numai pe probleme teoretice. Dar aveam pregătirea pe laptop făcută stas. La standardele care sunt în cupele europene, n-ai cum, dacă nu ești la fel ca ei, iei 5.
Ați avut jucători preocupați și de altceva decât fotbal? De dezvoltare personală, de citit…
Toți jucătorii echipelor din București, știi ce făceau înainte, cu o zi înainte de meci? Mergeau la Snagov și jucau remi. Eu îi duceam la „Constantin Tănase”, la Arșinel, Romică Țociu, să râdem, să ne distrăm, să se destindă, nu să stea concentrați și țepeni să vadă dacă intră doiul de roșu. Și ne așteptau Stela Popescu, Sanda Ladoși, ne dedicau câte o melodie, la mișto, dar când mergeam noi veneau și mai mulți spectatori la teatru. Am fost la Teatru Național, la Romeo și Julieta, și era Operetă, și Vlădoiu zice: „Nea Vio, îmi bag piciorul, că ăștia numa’ cântă, eu nu mai stau”. Și în prima pauză am plecat, îi deranjam pe ceilalți.
Era un profesor de la Facultatea de Economie care mă tot întreba dacă vreau ceva. Și i-am zis: „Știi ce, vreau 30 de cărți să învățăm engleza, engleza fără profesor. Nevasta lui Dolha era jurista clubului și vorbea perfect engleza. Le-am luat caiete fiecăruia. Și-am început încet-încet, „eu sunt, I am…”. A-nceput să le placă, între două antrenamente făceam și asta.
Am încercat să fac ceva care să-i ajute. Ce n-am reușit… mă uit acum, locuies lângă parc, la copiii ăștia mici care vin la antrenament la 12, la 1. Dimineața merg la școală, mănâncă ce mănâncă, dar când vin la antrenament toți sunt cu pungi de cipsuri. Asta-i mâncarea lor de prânz după care vin la antrenament. Toți copiii ăștia ar trebui monitorizați, puși în fața psihologilor, și antrenorii lor, care trebuie să fie pregătiți pentru munca cu copiii. Uite la Sibiu, nu s-a promovat niciun jucător din Sibiu… unul singur, Petrișor Petrescu. Aici îl cert pe Măldă… E o chestie care nu merge. Nu poți să nu promovezi niciun jucător din Sibiu. Nu poți.
E o soluție crearea unui CSM care să crească doar jucători produși la Sibiu?
Nu poți să-i pretinzi doamnei Fodor să facă așa ceva. Iohannis n-a făcut nici atât. Ea a făcut, cel puțin stadionul, le mai dă bani arbitrilor, centrelor de copii, depinde câte proiecte își fac. Și trebuie să fie preocupați în sensul ăsta, să obțină fonduri mai multe.
Revin la întrebarea anterioară, Răzvan Dîlbea e un jucător atipic, olimpic la matematică și limba română, citea în cantonamente, azi predă cursuri de educație financiară copiilor. Ați avut astfel de jucători?
Majoritatea. Porumboiu turba când vedea jucătorii Vasluiului cu căștile. Moda asta au adus-o jucătorii de culoare. Dar nu ascultau muzică, își puneau slujbă, le au ei pe ale lor. Sânmărtean, la un moment dat, întrebam, unde-i Luci. Se retrăgea într-un colț al lui și-și spunea o rugăciune, ce avea el, o superstiție, că toți avem câte una. Sunt. Citesc foarte mult. Mă uit la cei de la Steaua, care vor să plece, vorbesc engleza foarte bine majoritatea, spanioala, mă uitam la Ianis Hagi, vorbește perfect spaniola.
Și exprimarea în limba română, era o problemă acum 10-20 de ani…
Da, sigur, era. Dar acum s-a schimbat, sunt mult mai evoluați, atenți, mai eleganți, mai citiți. Îmi place cum sunt, chiar arată bine.
Cum vedeți Liga a IV-a?
Nu o văd… i-am spus lui Duma, sunt foarte supărat pe el. Acum 4 ani am făcut două serii a câte 25 de licențe UEFA C, care-ți dă dreptul să-ți faci un PFA și să poți, ca antrenor, să lucrezi legal. I-am zis, eu vin și-mi pierd timpul lunea, fără nici 5 bani, nu de-aia m-am dus, dar am o rugăminte la tine și mi-a zis „da, o să fac”. Să nu mai permiți ca șoferul unui primar să antreneze copiii de acolo. Că în sate asta se întâmplă, fratele primarului, șoferul, cumnatul primarului, cumnatului lui popa, antrenează copiii. Deci terminați cu țigănia asta, altfel nu puteți progresa. Eu când îi aud, că sunt foarte atent ce transmit antrenorii de pe margine, când îi aud cu „direct, direct, direct”, înnebunesc. Învățati-i să dribleze! Să oprească mingea, s-o preia, s-o ducă, să șuteze. Ce direct, direct să joace Håland și ai lui, că el numai direct joacă. Chestii pe care eu le-aș vedea altfel. Asta e… sunt mai dificil (râde).
Chiar vreau să vă întreb asta, sunteți liniștit în general dar pe stadion de multe ori deveneați vulcanic.
Pe stadion, vedeam echipa mea și atât, și îmi doream doar să câștig. Îți spun și de ce. N-am crezut niciodată să ajung să antreneze asemenea echipe. N-am crezut niciodată că pot să câștig un meci cu niște antrenori mari. Ancelotti avea 4-5 Cupe ale Campionilor, Jupp Heynckes, l-am bătut cu Eintracht, a condus 1-0, l-am bătut cu 2-1 (n.r. Rapid – Eintracht Frankfurt 2-1, 1994, Cupa UEFA), Fernandez… sunt niște antrenori care sunt giganți. Am jucat în Cipru cu Dinamo Kiev, Lobanovskyi antrenor, un munte de om, în vestiarul lor nici musca nu se auzea. Sunt niște meciuri din care, când te confrunți cu asemenea antrenori, numai dacă ești prost nu înveți nimic. Cu Ancelotti, când am jucat cu Ceahlăul, presa marșa că n-avem ritm de joc, că jucătorii sunt lenți, nu sar la cap, că nu câștigăm dueluri directe. După meci, conferința de presă se făcea cu amândoi antrenorii odată. Știi ce mi-a spus Ancelotti, că i-am surprins cu ritmul de joc. L-am prins de mână și i-am spus, „mai zi o dată” (râde), că eram pe teren, mergeam către cantină, acolo se ținea conferința, și nu era niciun ziarist lângă noi. La antrenorii de acest rang, și dacă stai lângă ei trebuie să furi ceva. Și măcar cum se îmbracă, cum se încalță.
La antrenamente, la fel eram. Nu făcea fiecare ce voia, trebuia să facă în ritmul impus de mine. Eu impuneam ritmul 90%, nu discutam sub. Sau un duel direct. Nu pot să-l câștig dacă nu m-am decis încă. Dacă mă întorc cu spatele nu câștig niciodată nimic. Sânmărtean, știi cum a ajuns la echipa națională? A apărut în presă că nu face faza de apărare. N-am văzut asta imediat, dar după antrenament l-am sunat pe Andrei Vochin. Am avut o relație foarte bună cu toată presa, fără excepție. I-am zis: „Andrei, te rog ceva, uită-te până termin antrenamentul spune-mi câte recuperări a făcut Sânmărtean”. Zice: „Ce te-a apucat acum, nea Vio?”. Și după antrenament m-a sunat: „Nea Vio, n-am crezut că atâtea”. „De ce, câte sunt?”. Zice: „14”. Îi spun: „Arată-mi un fundaș central care a făcut mai mult”. In etapa aia nu era un fundaș central care să fi făcut mai multe deposedări. Andrei Vochin i-a spus lui Răzvan Lucescu, altfel nu venea Răzvan să-mi spună. I-am spus: „Dar e normal, ăsta e Luci, dar dacă unora le intră pe creier că nu face faza de apărare, așa rămâne. În antrenamente, cred că sunt antrenorul cu cei mai puțini jucători accidentați. Strechingul, dacă n-aveam preparator fizic, nu-l făceam. Dacă eu îl fac la 60, la 65 de ani, tu ca jucător ești chiar nesimțit dacă nu-l faci în ritmul în care îl fac eu.
De unde porecla Dulăul?
Chirilă mi-a zis prima dată Dulăul. Când am bătut aici (n.r. la Sibiu) pe Dinamo, cu Lucescu antrenor. 1-0, a dat Majearu gol, Stelea era în poartă. Și-atunci a scris titlul: „Dulăul a mușcat din căței”.
