Antreprenor și responsabil cu grupele de copii și juniori de la CSU Sibiu, Andu Hanea a fost invitatul colegilor Casian și Dănuț în emisiunea Arena Sporturilor din această săptămână, LIVE la radio City FM Sibiu.
Sportulsibian.ro vă oferă o sinteză a discuției, emisiunea putând fi urmărită integral pe pagina noastră de Facebook:
Despre plecarea din țară. „Părinții au încercat sa-mi sugereze plecarea din țară, dar, la vârsta respectivă credeam că se poate face treabă aici, lucru pe care îl susțin în continuare. Chiar cred că nu e necesar să părăsești țara ca să te dezvolți într-un anumit domeniu. Fiecare trebuie să-și găsească locul în care crede. Pentru mine locul acela a fost și, în continuare, este Sibiu, România”.
De când te-ai implicat în această afacere (Andu Sport)? „Din clasa I am fost desemnat „femeia” de servici a firmei, părinții avea la acea vreme 3-4 colegi la firmă. Făceam o dată pe săptămână curat, n-am să uit, sâmbătă, după care am progresat, am fost „avansat” la stadiul de om care cară. Sediul firmei s-a mutat la etajul doi, nu aveam lift, și toată aprovizionarea se făcea pe scări, iar eu eram cel mândru de noua funcție. În cele din urmă am primit o avansare serioasă și am fost mutat la birouri. Nu mi-a plăcut însă deloc, introduceam date… se întâmplă după vreo 7 ani. În clasa a X-a am intrat serios în treabă, când mi-am dorit să fac ceva pe cont propriu, alături de un bun prieten, in domeniul organizării de nunți. Lucram sâmbăta, duminica spre luni până la 2-3 a.m. când se termina nunta. Eram în liceu și am avut o diriginte foarte înțelegătoare, care a observat că pasiunea mea se duce în altă direcție, și pentru asta îi sunt maxim recunoscător. De actuala firmă am început să mă ocup pe la 25 de ani iar după vreo 6 ani am început și activitatea cu baschetul la sugestia, solicitarea directorului CSU Sibiu, Horațiu Floca. La inceput ca hobby, mi-am luat angajamentul că mă voi ocupa 2 ore pe zi. Așa a fost primele două luni dar, in momentul de față, balanța e invers proporțională. Sunt împăcat cu ceea ce fac și îmi place”.
Trecerea de la producția de pijamale la echipament sportiv. „Ideea mi-a venit de la sugestia clubului CSU Voința, care era în Liga a IV-a în 2007/2008. Nici ei nu erau în acel moment foarte convinși de progresul rapid pe care urmau să-l ăibă. Culmea e că în 4 ani de zile, ei au ajuns din Liga a IV-a direct în Liga 1. Asta apropo de echipament sportiv dedicat clubului. Până atunci, pijamalele de care știe toată lumea s-au transformat în treninguri pentru că aveau un design sportiv și toată lumea le confunda. Am avut clienți care ne-au spus că au văzut pe cineva îmbrăcat pe stradă cu ceva ce noi vindeam ca pijamale. Era comic dar ne-am dat seama că aia era direcția spre care trebuia să mergem”.
Pasiunea pentru baschet. „A început la meciurile CSU Sibiu pe care tatăl meu le frecventa la sala de la Teatru. Eram mic, nu mergeam încă la școală, mergeam cu el la meciuri, era o atmosferă fantastică, nu avea cum să nu te prindă microbul după ce călcai în sala aia. În clasa I, au venit de la CSȘ, „Ia ridicați-vă în picioare, cine e mai înalt”, cam așa m-au ales. Eu când am auzit baschet, unde mă duce tata, așa am început, și ca pentru orice copil, s-a transformat într-o super pasiune. Și copiii de azi, sunt super pasionati”.
Copiii/tinerii din ziua de azi. „E foarte clar că valorile s-au schimbat fundamental în viața noii generații. Văd un foarte mare focus pe timpul liber. Simt o scădere a interesului pe partea financiară, care trece automat pe locul 2. Dacă eu și generatia mea am fost de tranziție față de părinții noștri, care aveau mentalitatea de a se angaja undeva pentru a lucra 30 de ani acolo, iar veniturile să crească pe bază de vechime, experiență, e clar, nimeni nu mai țintește așa ceva. Până la urmă nici angajatorii nu mai dau bonusuri pe bază de experiență ci pe bază de productivitate sau eficiență”.
Părinții copiilor care-și aduc copiii la baschet. „O să fiu sincer să spun că e una din cele mai serioase provocări din activitatea cu copiii. Noi, eu și colegii mei, de când am pornit la drum, am creat o presiune suplimentară față de ceea ce poate oferi la momentul de față proiectul, pentru a crea premise unui progres continuu. Chestia asta ne duce într-o zonă în care nu mai e totul plăcere și bucurie, constant. Există durere și sacrificiu și, cumva, încercăm să scoatem asta în evidență. Asta înseamnă sportul prin definiție: sacrificiu și durere. Nu cred că există niciun model în lumea asta care să arate altceva. Și, atunci, de foarte multe ori, sunt nemulțumiri ale părinților, poate vizavi de mine, poate de colegii mei, condiții de antrenament, competițiile la care participăm. Și, da, sunt momente când tragem de copii. Eu aveam două-trei antrenamente, băiatul meu care e în clasa a II-a are 4 antrenamente”.
Neajunsurile în cariera lui Andu de junior. „La vremea respectivă nu le-am considera neajunsuri, dar acum, dacă e să pun în balanță viața mea și a coechipierilor mei cu ce se întâmplă acum, e o diferență fantastică. Nu pot să uit deplasări pe care le aveam la Alexandria, dormea toți într-o cameră, nu avem ce discuta despre intimitate, baie, care era una pentru tot etajul. Că tot face parte din domeniul meu de activitate, clubul avea două rânduri de echipamente, pe care le spălam, le aduceam înapoi la club și le îmbraca altă echipă, mai mare, mai mică… Deplasări cu microbuzul care avea o capacitate mai mică decât eram noi. Doi la mână, foarte multe momente mi-aduc aminte de renumitele castane pe care le luam de la antrenori sau altele mult mai complicat de explicat aici. Acum, toate aceste lucruri nu există. Copiii, în 80-90% din deplasări sunt cazați la hoteluri, transportul se face într-un anumit fel, echipamentul e personalizat, competiții europene, experiențe în afara țării”.
75 de juniori înainte de Andu, aproape 600 în prezent. Care e cheia? „Nu am inventat nimic peste noapte. Am încercat să organizăm activitatea clubului, am încercat să atribuim niște sarcini, roluri, responsabilități către anumiți antrenori, am încercat să creăm puțină competitivitate, de concurență internă. Au venit în întâmpinarea noastră și autoritățile, Primăria și Consiliul Județean, care ne-au deschis niște uși la niște săli. Între timp, Primăria a mai construit două săli, la Regele Ferdinand și Nicolae Iorga. Directorii au și ei o foarte mare contribuție aici în aprobarea antrenamentelor. Practic, noi am creat un cadru, puțină organizare”.
Ce își propune proiectul? Viitori jucători de prima ligă sau mentalitate sănătoasă unor viitori oameni în societate? „Cele două nu se exclud, dar scopul nostru numărul unu este crearea de jucători pentru liga națională. Avem nevoie de două lucruri: încrederea în proiect pentru ca atât părinții cât și copiii să creadă ca asta este o alternativă pentru un alt tip de carieră profesională. În România, în prima ligă, sunt niște salarii bune. Ca să ajungi acolo nu este niciun fel de garanție, la fel cum și în IT nu poți fi sigur că ajungi un programator de succes. Tocmai de-asta sportul trebuie să meargă mână în mână cu educația”.
De ce nu vedem mai des sibieni în echipa CSU? „Între U18 și ce se întâmplă în Liga Națională de Baschet e o prăpastie. Nu ai cum ca juniori să faci față din prima. Acești copii au nevoie de încredere. Îl bagi azi în teren, îți dă 2-3 de 3 puncte, nemaipomenit. Trebuie să conștientizăm toți ca șansele ca această treabă să se repete și în al doilea meci sunt destul de mici. Asta nu înseamnă că acel copil nu are valoare. El e un copil în continuare, intrat în competiție cu niște profesioniști, super antrenați iar aici ar trebui ca acel copil să primească continuu încredere. Aici trebuie să ne calibrăm lucrurile. La Sibiu, există o presiune a rezultatelor iar aici nu mai e foarte mult treaba mea. Mergem și încercăm să câștigăm campionate sau încercăm să construim niște copii?”.
