Dacă în episoadele anterioare Claudiu Muntean a rememorat apropierea sa de baschet, momentele revoluției de la Sibiu sau divergențele avute cu conducerea clubului CSU Sibiu din acei ani, astăzi rememorăm clipele sărbătoririi primului titlu ajuns la Sibiu, dar ducem discuția și în actualitate, aflând părerea fostului idol al tribunelor despre actuala administrație a clubului.
La final, rămânem cu două gânduri ale interlocutorului nostru: acesta nu va mai asista le meciurile lui CSU Sibiu și doar suporterii i-au rămas la inimă.
”Mă aruncau oamenii din mână în mână, era plin de șampanii.”
Vă invit să discutăm și despre primul titlu al Sibiului. Ce vă mai amintiți din acel sezon?
Nu ne dădea nimeni nicio șansă și nici noi nu aveam în minte că putem fi campioni. Noi am început să credem că luăm titlul după ce i-am scos în semifinale pe Dinamo, la ei în sală. Aia a fost adevărata finală, nu cea cu Steaua, când am jucat mai multe meciuri acasă. Cu Dinamo a fost un meci mai greu, jucat și contra arbitrilor. Am câștigat nesperat. Țin minte că au fost suporteri de-ai noștri bătuți acolo, au ieșit plini de sânge, iar noi am ieșit cu poliția.
Pe atunci, arbitrajele cam erau la două capete. Iar un lucru bun pe care l-a făcut antrenorul Vulc a fost acela că l-a recuzat, pentru că avea acest drept, pe arbitrul Olaru, pentru că era cu Steaua.
Iar în meciul cinci a venit fluierul de final și erați campioni. Care a fost prima senzație?
Mie nu îmi venea să cred, pe cuvânt. Când am văzut lumea aia, efectiv se rupeau tribunele în sala mică. Iar afară erau sute de oameni, care nu vedeau meciul, dar se bucurau în funcție de ritmul celor din sală. Prima etapă a sărbătorii a fost la FSN, în Parcul Sub Arini, unde au fost și niște suporteri. După aceea, noi ne-am dus în Dumbrava Sibiului, unde stătuserăm în cantonament pentru finală. Să petrecem numai noi. Dar, revenind, eu când am ieșit, din sală și până la Teatru nu am atins pământul. Mă aruncau oamenii din mână în mână, era plin de șampanii. Când m-am dus acasă, să mă schimb, vreo șase oameni erau în fața blocului, sub balcon, cu un steag… Era lume pe străzi ca la campionatul mondial. Asta la primul titlu. La al doilea am înțeles că nu s-a mai sărbătorit la fel, oamenii erau deja învățați, titlul a venit cam din inerție.
L-am întrebat la un moment dat pe Octavian Șerban cine a fost cel mai bun aruncător de trei puncte din România și ne-a spus că, fără discuție, Claudiu Muntean. Îl contraziceți?
Să știi că întotdeauna am fost în competiție cu Beni Pelger, cu Mircea Cristescu, de la Cluj. Chiar aveam concurență la șutul de trei puncte, în perioada mea. Cu toate că noi, generația ’67, nu am fost o mare generație, din care să ajungă prea mulți la Divizia A. Îmi aduc aminte: eram eu, Cristescu, Moscalu. Or mai fi fost, nu îmi aduc aminte, dar nu vorbim doar de componenții unei echipe, cum îmi place mie să zic.
Aveați și anumite șicane cu ceilalți aruncători buni?
A, nu. Doar cu Mircea Cristescu am stat la o bere, în 2017, când am fost la meciurile Euro 2017, la Cluj, după meciul cu Spania. Și l-am întrebat dacă are echipamentul la el, să mergem să aruncăm, pentru că îl bat la orice oră vrea el.
„Băi, am observat că tu arunci bine de la distanță!”
Dar făcea ceva anume antrenorul Șerban de vă pregătea așa de bine sau conta mult talentul?
Cred că și făcea. Când ne pregătea pentru jocul unu la unu, ne și spunea să aruncăm, dacă adversarul stă departe de noi. Dar și prin prisma faptului că noi, la Mediaș, nu stăteam bine la înălțime. Șerban ne spunea că primul lucru la care ne uităm trebuie să fie coșul.
Ați avut acel meci în 2015, de aducere aminte a titlului cu Steaua. Cum a fost să vă aflați din nou pe teren, un pic mai în vârstă?
Mi-a plăcut (râde). Am aruncat câteva și acolo, am marcat binișor. Dar ca să îți spun una de care îmi aduc aminte: la meciul acela au fost prezenți și părinții mei. Nu că au venit special, doar că veniseră în Sibiu, pentru o nuntă. După meci, am fost și eu la nuntă, iar tata mi-a zis „Băi, am observat că tu arunci bine de la distanță!”.
Oare cât de mare era influența Stelei și a celor de la Dinamo pe vremea când jucați dumneavoastră?
Țin minte un meci când îi conduceam la peste 20 de puncte diferență, la pauză, pe cei de la Dinamo. La ei acasă. Lumea fierbea în tribune și imediat, după pauză, au întors meciul, cu ajutor. Dar în 1990, când arbitrilor le era mai frică, am bătut și Steaua, dar și Dinamo, la Sibiu. Înainte era mult mai greu.
Îmi aduc aminte că după meciul din 2015 ați declarat că prietenia i-a legat pe cei care au luat primul titlu. Cum s-a ajuns la o așa legătură?
În primul rând, „beneficiind” de acea perioadă mizerabilă de după comunism, eram foarte mințiți cu banii. Nu aveai la cine să te plângi, ca acum. Dacă mergeai la federație, te trimiteau înapoi la tine la club, să îți vezi de joc. Efectiv au făcut ce au vrut cu noi. Țin minte că la primul titlu s-a stabilit o primă undeva la 2.000 de mărci, din care am primit vreo 500. După aceea, în campionatul următor, am pierdut niște meciuri și ni s-a tăiat din acea primă, deși nu avea legătură. La al doilea titlu nu am primit nimic. Perioada mizerabilă a fost după comunism, când ne-a lăsat Balanța și am trecut la contracte, care erau niște fițuici.
”Să vă pară bine că este echipă!”
V-aș ruga să ne spuneți câteva cuvinte despre Toci, mai ales pentru cei care nu l-au văzut jucând.
Toci era de un rafinament înnăscut. Era el mai plăpând așa, dar ieșea în față prin talent și rafinament. Avea mână bună de două puncte, era tătic din căciulă, plus că mai marca și de trei, când rămânea liber.
Plus că am înțeles că era și un om bun.
Da, da, da. Bun și împăciuitor. Noi mai dădeam din gură. Eu mă certam cu conducerea clubului des, nu zic că nu, pentru că eram căpitan.
Pe final, spuneți-ne cât mai sunteți interesat de meciurile de acum ale lui CSU Sibiu.
Urmăresc doar scorul, dar nu mă mai interesează. Mai comentam, dar soția m-a rugat să mă abțin. Dar ce se întâmplă acolo e… pe vremea mea era competiția numită Daciada, unde era important să participi. Cam așa e acum, nu poți vorbi de competiție și performanță. Conducerea de acum a preluat discursul conducerii de pe vremea mea: „Să vă pară bine că este echipă!”. Au preluat tot, că doar de ei au fost crescuți.
Să înțeleg că și pe vremea dvs. tot asta auzeați dinspre birouri.
Sigur. „Să vă pară bine, băi, că ajungeați la șanțuri dacă nu exista echipa asta!”. Așa ni se spunea în vestiar. Uite că eu nu mai joc baschet și nici măcar în grădină la mine nu sap șanțuri.
Când vă mai vedem prin Sibiu?
Voi veni la vară, pentru aniversarea celor 40 de ani de la terminarea liceului. Dar, cu părere de rău, nu voi mai participa la niciun meci de ligă națională jucat în Sibiu, pentru că ultima dată când am fost a trebuit să îl sun pe Horațiu Floca pentru a intra în sală. Plus că am văzut la cluburile mari că foștii jucători stau în spatele băncii, au un loc al lor. I-am mai spus lui Floca, atunci când era și Ionuț Georgescu la club, de faptul că în sală trebuie să stea ridicate minimum patru maiouri: Pelger, Alecu, Tordai și Muntean. Dar mi-a zis că nu se poate. Plus că, să joci 13 sezoane la un club, dar să nu primești în niciun an un mesaj de felicitare… Chiar numai fanii mi-au mai rămas dragi la suflet. Dacă cineva consideră că am făcut ceva pentru club, bine, dar eu la sală nu mă mai duc.
Dacă ar fi să rămână o singură poveste despre Claudiu Muntean, care ați vrea să fie aceea?
Tot ce am avut mai bun am lăsat pe parchet la Sibiu, chiar și sănătatea. Excluzând conducerea, a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Dar asta este, tot ce-i frumos se termină repede. Am plecat pentru că am considerat că nu aș fi avut șanse să avansez, din cauza oamenilor, aș fi fost eternul antrenor de copii.
Acest interviu este parte din ediția a II-a a revistei Sportul Sibian. Revista se va lansa în format digital pe 30 decembrie 2024 și în format fizic în ianuarie 2025. Pentru detalii – Facebook | @SportulSibian și www.sportulsibian.ro
