Astăzi reluăm dialogul cu Claudiu Muntean, iar în cel de-al doilea episod al relatărilor acestuia, veți putea citi despre primii săi pași în baschet și întâlnirea cu Octavian Șerban, apartamentul primit de la Nicușor Ceaușescu, plus câte o caracterizare făcută antrenorilor Flaviu Stoica și Mircea Vulc.
Vă reamintim că interviul integral se va regăsi și în ediția a doua a revistei „Sportul Sibian”, ce va apărea în curând.
„Mie chiar Nicușor Ceaușescu mi-a dat apartament.”
Iar apoi a venit așa-zisul capitalism. Cum a fost trecerea aceea bruscă?
Ți-am spus, noi ne-am văzut de baschetul nostru, nici nu știam altceva. Toată lumea a început atunci să vândă blugi, haine, pulpe de pui de prin Ungaria, pentru că nu erau taxe vamale. Eu am zis nu, pentru că voiam să joc baschet. Singura chestie de care am profitat în acea nebuloasă fără taxe vamale, a fost când mi-am adus o mașină din Germania. Și mi-am adus un Audi 80, după ce am lucrat vreo trei săptămâni, ca să fac bani. În rest, mai profitam de deplasări și mai aduceam lucruri de pe acolo.
Știu că mai erau și poveștile legate de implicarea lui Nicușor Ceaușescu, mai ales în fotbal. La baschet avea legături?
Mie chiar Nicușor Ceaușescu mi-a dat apartament. La un moment dat, când mi se născuse fata, stăteam tot în căminul studențesc și nu aveam locuință. Așa că nu m-am mai prezentat la antrenamente. Și m-am trezit la poartă, în Mediaș, cu o mașină care avea numărul de înmatriculare 1 SB 101, mașina lui Nicu. Era doar șoferul, care mi-a spus „vă cheamă tovarășu’ „. M-am dus și el mi-a zis „Unde mama dracului vrei să pleci, mă?”. I-am spus că nu am locuință, iar luna următoare mi se naște fetița. Cei de la Cluj mă așteptau, Steaua voia să mă întorc la ei… de Steaua am scăpat că nu aveam dosarul curat, pentru că aveam rude în Germania, așa că nu mă puteau angaja în cadrul Armatei. Ei au găsit o soluție, să mă angajeze la Urbis, să iau totuși niște bani, dar mi-am zis că mai bine merg acasă, la Balanța.
Să dăm un pic timpul înapoi: cum ați început baschetul?
În fiecare toamnă, pe când eram în școala generală, tot veneau de la Casa Pionierilor ca să ne cheme, la chitară, la aeromodele, traforaj, etc. Și mi-am zis că mă înscriu la primul care vine. Și a venit Octavian Șerban. Bine, ne-am înscris la baschet vreo jumătate de clasă. Când am ajuns la primul antrenament, sala era atât de plină că nici nu puteai bate mingea, o băteai în piciorul altuia. Cred că eram vreo 60 în sală. Bineînțeles, în câteva săptămâni am rămas vreo 30. Mi-a plăcut, am rămas și nu am întrerupt nicodată. Cred că am fost atras când am văzut că primele (n.r.- aruncări) mi-au intrat.
Dar înainte de a ajunge la antrenamentele cu Octavian Șerban, cam câte știați despre baschet?
Habar nu aveam. Asociam cumva cu handbalul. De handbal știam, că se aruncă la poartă. Tatăl meu, când a auzit că m-am înscris la baschet, mi-a zis „ce știi tu ce e ăla baschet?”. De altfel, primul meci la care au participat ai mei a fost reeditarea finalei cu Steaua, în 2015, când eu aveam 50 de ani.
Doar atunci au venit părinții prima oară să vă vadă jucând?
Da, îmi spuneau că suntem niște proști care fugim după minge. La ei, ca să fii om respectat, trebuia să mergi de la șapte la trei la fabrică.
„Ei mă tot chemau, mă alergau și îmi spuneau că o rezolvăm, dar când era de plecat îmi spuneau că nu am viză.”
Păi și chiar când vagabondul a devenit campionul României, tot nu au venit la meciuri?
Nu. Eu eram la Sibiu, maică-mea a plecat cu fratele meu mai mic în Germania, iar tatăl meu a fugit în ’86. Nu au venit nici când am jucat un meci în Germania, la 15 kilometri de ei.
Ați avut probleme pentru că tatăl a fugit în străinătate?
Am avut și la un moment dat nu mi s-a mai dat drumul să ies din țară cu naționala. Pe atunci, dacă nu te prezentai la convocările naționalei, erai doi ani suspendat din activitate. Ei mă tot chemau, mă alergau și îmi spuneau că o rezolvăm, dar când era de plecat îmi spuneau că nu am viză. Măcar, îmi prindeau bine pregătirile.
Revenim un pic la Mediaș, oraș ce a dat mulți baschetbaliști buni. Ce era special la acea școală de baschet?
Eu știu ce era special. Nu atât că erau bun shoot-eri, deși stăruia Șerban pe treaba asta. Dar cel mai mult el insista pe jocul unu la unu și ne spunea că nu avem ce căuta în baschet dacă nu știm să jucăm unu la unu. Țin minte, când eram la juniori, era interzisă apărarea în zonă. Și atunci, noi aveam la Mediaș o schemă: Șerban îi trecea pe toți colegii mei pe tușa din stânga, iar eu aveam tot terenul, unu la unu cu apărătorul meu. Iar ceilalți adversari, dacă făceau niște pași că să mă închidă, arbitrul fluiera, că era zonă. Dădeam 40-50 de puncte regulat, la juniori, în condițiile în care aruncările erau de două puncte, indiferent de unde aruncam.
Și ușor, ușor baschetul a devenit o carieră…
Dar nici nu mi-am socotit vreodată ce bani o să câștig din asta. La Sibiu, când am ajuns, eram și surprins când nu trebuia să merg la muncă, pentru că eu cu asta am crescut. Eu nu am știut că o să ajung să nu merg la muncă și să iau bani doar jucând baschet. Le Mediaș aveam echipă de Divizia B, dar ei mergeau la muncă, la șuruburi. Patru ore, șase ore, dar trebuiau să se ducă. Când m-au trimis după primele salarii, îmi era și rușine să mă duc la Balanța să îmi iau banii, deși eu nu lucram. Și apoi mi-am dat seama că oamenii se bucurau când mă vedeau, pentru că mulți veneau la meciuri.
”Lui Mircea Vulc îi doresc doar sănătate, nu vreau să spun nimic.”
Vă mai amintiți începuturile la Sibiu?
Da, sigur. Eram în clasa a 12-a la Mediaș și atunci se dăduse de la federație o directivă prin care se recomanda ca juniorii de națională să evolueze și la o echipă de Divizia A, să aibă dublă legitimare, pentru a face mai ușoară trecerea. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat, pentru că, în mod normal, Șerban îndruma jucătorii spe Cluj. Probabil că pe mine m-a îndrumat la Sibiu ca să îmi fie mai ușor, pentru că eram între medieșeni. Erau Dăian, Herbert, Bretz, toți medieșeni. A venit bunicul meu și mi-a spus că Șerban i-a transmis că a doua zi, dimineață, trebuia să fiu la Sibiu la antrenament. Țin minte că Vulc m-a întâmpinat și am și plecat la turneu la Cluj, după antrenament. Pe vremea aia, Sibiul se chinuia să prindă locurile 1-6, iar apoi ne cam băteau toți. Sau, dacă nu intram în 1-6, în turneul locurilor 7-12 îi băteam noi pe toți.
La Cluj, am jucat cu Academia Militară, o echipă bună, pentru că ajungeau acolo toți jucătorii de care nu avea Steaua nevoie. Și s-a accidentat Apostu, a făcut entorsă. Și m-a băgat pe mine conducător de joc, nici măcar nu era postul meu. N-am jucat rău, aproape o repriză, că erau două reprize de douăzeci de minute. Am marcat 11 puncte, stop-șut, nu m-am răsfățat de la trei puncte, nici nu era pe atunci.
Ați amintit de Flaviu Stoica și Mircea Vulc. Ni-i puteți caracteriza în câteva cuvinte?
Flaviu Stoica era un bun pedagog, mi-a dat curaj și mi-a zis din start ce așteaptă de la mine. Era momentul să schimbe o parte din echipă, care era cam îmbătrânită. Era și sever, nu zic că nu. Lui Mircea Vulc îi doresc doar sănătate, nu vreau să spun nimic.
Aveați adversari de care vă temeați înaintea confruntărilor? Sau unii pe care abia îi așteptați?
Din ce țin eu minte, ne plăcea să jucăm cu Steaua, cel puțin mie. Paradoxal, pentru că armata am făcut-o la ei. Cu Dinamo era mai greu, erau mai organizați în apărare, se apărau mai câinește. Dacă e să vorbesc de apărători care îmi făceau probleme, i-aș aminti pe Țenter (la Cluj), Sinevic (la Dinamo). Mușcau din tine, cum se zice.
Ziceam că îmi plăcea să joc cu Steaua… Eu am fost suspendat de club (n.r.- CSU Sibiu), după un meci câștigat cu Steaua, la un punct, la Sibiu, pe motiv că nu mi-am apărat corect șansele. Jucasem eu mai slab.
Am înțeles. Și clubul v-a suspendat?
Da. A doua zi, la ședință, mi s-a spus că nu mi-am apărat corect șansele. Și-au adus aminte, cumva, că am eu o feblețe pentru Steaua, dar că i-am bătut în finală în ’95 nu și-au mai adus aminte. Era un meci dintr-o etapă regulată, câștigat, totuși, chiar dacă la un punct. M-au suspendat fără venit.
După aceea, la un meci cu Clujul, m-au ținut în tribună, că nu mi-au dat voie nici să stau pe bancă. Iar după aceea jucam la SOCED. Era chiar în ’99, când am ieșit campioni a doua oară. Trebuia să batem, ca să fim pe primul loc înaintea play-off-ului. Și înainte de acel meci, l-au trimis pe Beni (n.r.- Beni Pelger), vezi Doamne, ca să îi întrebe pe ceilalți jucători dacă sunt de acord ca să joace domnul Muntean, că așa mi se spunea atunci. Bineînțeles că băieții au fost de acord și am mers la meci, unde am stat rezervă. Am intrat după cinci minute, când SOCED-ul conducea și am marcat vreo 30 de puncte, din toate pozițiile. Am câștigat, iar după meci nu am vrut să dau mâna cu nimeni.
Dar, propriu-zis, v-a suspendat conducerea tehnică? Antrenorul Mircea Vulc, nu?
Păi conducerea clubului era reprezentată de o singură persoană. Toate posturile erau ocupate doar de acea persoană. Am prins o perioadă în care nu exista conflictul de interese. Persoana aceea, când îți făcea rău, totdeauna spunea că este decizia conducerii clubului.
Data viitoare, în cel de-al treilea episod al acestui interviu, veți afla cum s-a văzut sărbătoarea primului titlu al Sibiului, prin ochii lui Claudiu Muntean, dar și de ce acesta nu va mai veni la niciun meci al lui CSU Sibiu, jucat în Sala „Transilvania”.
