Au trecut 22 de ani de la retragerea echipei de pe scena fotbalului românesc dar, pentru mulți, Șoimii Sibiu n-a dispărut niciodată din suflete. N-au încetat să rememoreze ori de câte ori au avut ocazia povestea Șoimilor, să creeze o legendă în jurul acestui fenomen și să mențină spiritul echipei viu. Unul dintre ei este Mircea Aldea.
Pentru Mircea, Șoimii a însemnat toate cele de mai sus și încă ceva în plus. O mare parte din viață dedicată trup și suflet clubului fanion al orașului decăzut ușor în umbra Interului în anii ’90. Spun ușor pentru că, deși FC Inter a atras publicul de partea sa prin rezultatele obținute în Divizia A, Șoimii a rămas cu un farmec aparte pentru mii de sibieni, care au urmat-o și pe ”Compa” după excluderea forțată de pe stadionul care-i purta numele. Un fel de Rapid pentru bucureșteni, un nume iubit din generație în generație de la începutul secolului trecut și până la finalul anilor 2000, o veșnică rană nevindecată de multiplele șanse irosite de a promova, iar în final, o dorință sinceră de a revedea echipa măcar în eșalonul doi.
După scindarea suporterilor pătimași în două, generată de retrogradarea Șoimilor în 1986, respectiv promovarea Interului în același an, Mircea Aldea a rămas alături de mai mulți suporteri lângă Șoimii, în ”C”. Au format o galerie care a susținut necondiționat echipa pe stadioanele pe care ”alb-albaștrii” se luptau în anii ’90.
Pentru Mircea, fotbalul sibian înseamnă, asemeni suporterilor fideli din întreaga lume, o singură echipă: doar FC Șoimii Sibiu. Nu s-a împăcat cu gândul că Interul a luat locul Șoimilor printr-o ”manevră”, cum caracterizează însuși momentul 1986, nu l-a atras nici FC Sibiu, Voința sau actuala FC Hermannstadt. Acasă, în Turnișor, sau în Germania, unde lucrează de mai bine de 20 de ani, poartă cu mândrie emblemele Șoimii. Aniversarea a 110 ani de la înființarea Șoimilor a fost prilejul perfect de a reorganiza la virgulă atmosfera unui meci din anii ’80-’90.
Șoimii Sibiu a întâlnit Luceafărul București într-un meci demonstrativ Old-Boys în vara acestui an dar atmosfera din tribune a depășit cu mult caracterul amical iar toate acestea i s-au datorat lui Mircea, care a angrenat în jurul lui o mică armată astfel încât tot orașul să știe despre eveniment prin afișe și anunțuri pe facebook. S-au făcut primele eșarfe cu Șoimii din istoria acestui club, galeria a afișat bannere, steaguri, momente pirotehnice și, poate cel mai important, din surse financiare proprii, Mircea Aldea a recompensat toți jucătorii prezenți cu cadouri personalizate. Toate organizate într-o singură lună cu o determinare și-o pasiune ieșite din comun. Pentru oricine a fost prezent la meciul-aniversar a fost lesne de înțeles că Șoimii Sibiu a reprezentat și reprezintă mai mult decât un club de fotbal.
Am încercat să-l cunoaștem pe Mircea și să rememorăm atmosfera tribunelor de la meciurile Șoimilor într-un dialog pe care îl redăm mai jos.
În acea perioadă, și mulți ani după aceea, echipa mare juca acasă numai cu stadionul plin până la refuz.
Adrian Brătoiu, Sportul Sibian: Când ați ajuns prima dată pe stadion? Cum era atmosfera în acei ani?
Mircea Aldea: Aveam 11-12 ani când m-am înscris la grupa prof. Mihăiescu Florin. Eram în echipă cu Vali Teleșpan, Dan Călinescu, Cristi Pustai, Dan Raica, Constantin Pistol, Dan Mărginean, Tavi Bran, etc. În acea perioadă, și mulți ani după aceea, echipa mare juca acasă numai cu stadionul plin până la refuz. Era o atmosferă de nedescris. Galeria era poziționată la tribuna a II-a, pe centru, și cânta tot meciul.
În 1980/81, Șoimii s-a unit cu IPAS și a devenit Șoimii IPAS. Atunci a venit și Dan Curtean de la București și am fost colegi de bancă 2 ani la liceu. Apoi s-a înființat echipa Amortizorul, un fel de satelit. Am făcut parte și eu din prima echipă a Amortizorului.
A.B.: Cum era organizată galeria la început? Cum se făceau deplasările?
M.A.: Se organizau singuri, se vorbea la stadion, înainte și după meci, și se organiza deplasarea pentru etapa următoare, care se făcea cu trenul, de multe ori, cu câteva schimburi de tren, cu ”nașul”. Se făcea chetă în tren.
A.B.: Care era recuzita galeriei? Cum se procurau steagurile, tobele și ce alte materiale mai făceau parte din dotarea galeriei?
M.A.: Steaguri, eșarfe, tobe, tălăngi, fiecare își procura pe cont propriu.
A.B.: Existau conflicte cu suporterii adverși în deplasari? Pe drum, în tribuna?
M.A.: Au fost și probleme inevitabil în deplasări, pe drum, la stadion, dar era frumos. Oricum am știut să ne comportăm în toate situațiile și să ne întoarcem cu bine acasă.
A.B.: În 1986 a fost un moment de cotitură. Soimii a retrogradat în Divizia C, Interul a urcat în B. O parte din galerie s-a mutat cu Interul, o parte a continuat cu Șoimii, în „C”, pe stadionul „Compa”. Cum s-a luat decizia și care a fost relația ulterioară dintre cele două grupuri de suporteri?
M.A.: Cea mai mare parte a galeriei a rămas pe ”Municipal”. Noi am rămas alături de echipă până la desființare. Aveam mulți prieteni care au rămas pe ”Municipal” dar tot timpul era o „râcă” între noi.
Când am jucat cu Inter un meci în Cupa României, la ”Compa”, în momentul intrării galeriei Interului și a echipei am strigat toți: ”Gunoierii/ Gunoierii”, aluzie la faptul că Milucu era patron și avea firma de gunoaie.
Când am venit în țară acum pentru eveniment m-am întâlnit cu Brașoveanu. Primul lucru m-a întrebat: ”Îți aduci aminte de meciul din ”Cupă” când ne-ați făcut gunoieri?” Și-a adus aminte după atâția ani. Eram prieten cu mulți din acea galerie. A fost doar o înțepătură la adresa lor.
Mergeam înainte de meci cu câteva zile la Poligrafie, pe Șoseaua Alba Iulia, și ne rugam de director să ne taie la ghilotină resturi de hârtie. Câte 2 saci aruncam la un meci.
A.B.: Cum era galeria la finalul anilor 90? Șoimii a avut atunci șansa să revină în Divizia B, cum au fost derby-urile cu Vâlcea, cu Pandurii?
M.A.: Pe Compa ne simțeam acasă. Aproape toți lucrau la Compa și locuiau în blocurile vecine, eram ca o familie, suporteri, spectatori, toți.
S-a format și o galerie cu care umblam peste tot cu echipa. Am fost și 2-3 autocare dar am fost și 3-4 cu mașina mea în deplasare.
În acea perioadă mergeam la meciurile echipei Steaua, la București, pentru că sunt prieten cu Jan Pavel, cel mai mare lider de galerie de la care am avut multe de învătat, lucruri pe care le-am aplicat și la Sibiu. Veneau în galerie de la copii, la oameni în toată firea, majoritatea din cartier sau din Vasile Aron, oameni simpli. Veneau, de cele mai multe ori, fără bani sau mâncare în deplasare dar totdeauna aveam grijă ca toți să facă deplasarea și mâncam toți la grămadă, la fel și cu șprițul.
Ne organizam toți cu ce puteam să facem atmosferă pe stadion. Mergeam înainte de meci cu câteva zile la Poligrafie, pe Șoseaua Alba Iulia, și ne rugam de director să ne taie la ghilotină resturi de hârtie. Câte 2 saci aruncam la un meci.
În deplasare, când era nevoie de autobuze primeam sprijin de la Deac iar Iulian Nistor mă ajuta cu organizarea, cu tabelul. Plecarea se făcea de la Teatru.
Ne-au sugerat să nu strigăm, să nu scandăm, că ne batem cu gazdele dar noi am cântat tot meciul.
A.B.: Câteva deplasări mai aparte…
M.A.: Am fost la Timișoara cu trenul în deplasare, toată noaptea. Eram vreo 20 pe o ploaie deasă și dimineața, la 7, uzi leoarcă, cântam în fața hotelului, de au ieșit jucătorii la geam.
Au fost și meciuri unde am ajuns doar la pauză. La Câmpia Turzii nu am văzut mai nimic. Era o ceață deasă și miliția ne-a pus într-un colț. Ne-au sugerat să nu strigăm, să nu scandăm, că ne batem cu gazdele dar noi am cântat tot meciul.
La fel și la Tg. Jiu unde am fost păziți de miliție iar la sfârșit ne-am îmbrâncit puțin cu ei până ne-au suit în autocare.
A.B.: După 20 de ani, Șoimii a jucat din nou cu public numeros în tribune, cu galerie. Ați pregătit din timp acest meci, coregrafii în tribune, ati premiat jucătorii ambelor echipe. V-a rămas Șoimii in suflet după atâția ani?
M.A.: Când am auzit de meciul cu Luceafărul mi-am dat seama că ar fi momentul să readucem în memoria suporterilor sibieni ceea ce a însemnat Șoimii Sibiu. Ajutat de tine, de Adi Brașoveanu, Dragomir Emanoil, Sorin Poroșanu și alții, prin telefon, deoarece ultimii 20 și ceva de ani i-am petrecut în afara țării, am organizat cu fonduri proprii o coregrafie, cu steaguri, fumigene, artificii și cadouri pentru toți participanții. Îmi pare rău că a trecut mult timp de la desființare, mulți din galerie nu mai sunt, din păcate. Alții sunt plecați. Am fost puțini în galerie dar buni. Mă așteptam însă la mai mulți spectatori.
A.B.: Șoimii are viitor?
M.A.: Cred cu tărie că dacă se face un pic mai multă publicitate acestei echipe și dacă vor fi câțiva oameni cu adevărat interesați ca acest iubit club să renască, este posibil ca în viitorul apropiat să o vedem din nou jucând. Cea mai mare parte din viața mea am fost în jurul acestei echipe iar eu, personal, voi ajuta cu tot ce e nevoie la renașterea clubului alături de oameni bine intenționați.