Atât de mare și bun a fost Emeric Ienei, încât a trebuit să moară de două ori ca să plece cu adevărat dintre noi. Căci în 4 aprilie, anul trecut, presa s-a grăbit să jelească moartea venerabilului Nea Imi, fără să verifice dacă el chiar ne-a părăsit. Pentru că moartea a devenit o cursă a sicrielor între redacții, iar forța unui articol de profil se măsoară în numărul cel mai mare de „Dumnezeu să-l odihnească!”.
Și chiar și în fața morții, fie ea și provocate de oamenii târâie după ei câinele de pază al democrației, Ienei a fost o bunătate de om: era la plimbare, iar apoi acasă, ascultând muzică. Măcar atunci nu s-a mai întâlnit cu Dan (ha)Barna(m), omul care a vrut să îi ofere antrenorului Marii Stele un autograf, cu una dintre mâinile cu care mai apoi a bătut fals în taste. Alt episod stânjenitor pe lângă care Lordul a trecut cu eleganță, fără să devină personaj de manevră.
Și iată cum de azi, bunicul blând și educat a plecat dintre noi, iar eu sper ca măcar pentru Nea Imi -și pentru alții ca el- să existe o lume în care să conteze mai mult felul său de a fi. O lume pe care acum o poate începe tot cu Duckadam în poartă.
Emeric Ienei, domnul Emeric Ienei, ne-a lăsat și vorbe deștepte, că doar nu degeaba a câștigat Cupa Campionilor. Până la urmă, mai ales în vremurile de acum, e bine „să nu ne facem iluzii, ca să nu avem deziluzii”, deși „mai mult decât să ne bată nu au ce să ne facă”. Spre norocul dumnealui, iubirile cu Ileana Gyula Ienei și Vasilica Tastaman nu s-au trăit pe vremea presei de astăzi, scăpând de șocuri, bombe și tăceri rupte. Totuși, rămânem și de aici ce ceva: „Ca să te căsătorești cu o actriță trebuie să mergi la teatru”.
Și ar mai fi ceva, din fericire. Emeric Ienei a fost un antrenor mare, deși candoarea lui era din alt puzzle față de fotbalul care are fața lui meschină. Iar mărturiile fotbaliștilor dau semnătură pentru ce am zis acum. Dar ce îmi rămâne mie, suporterului de fotbal, e vorba de azi a unui prieten: „într-o copilărie destul de săracă și fără internet, revăd imaginea lui Nea Imi, care era pe bancă la Euro 2000.” Alături de egalul cu Germania, amărăciunea boabei pe care am luat-o de la Costinha, golurile Neamțului Dorinel și ale lui Chivu cel Tânăr, rămâne și bucuria selecționerului Ienei, cel care stătea la marginea terenului, parcă nevrând să deranjeze.
Și chiar dacă și acum sunt unii care clevetesc despre capacitatea lui de antrenor, acesta a fost mai mult un profesor de mentalități și atitudini, cu toate greșelile sale, căci a mai și greșit.
Era greu să îl mai păstrăm pe Emeric Ienei mai mult alături de noi. Totuși, 88 de ani sună mai mult a verdict decât a bucurie de viață. Dar îndrăznesc să îmi fac iluzii, contrar dictonului său, în speranța că a doua sa moarte, atunci când va fi uitat de cei mai mulți dintre noi, să vină cât mai târziu.
