Am crescut în anii ’90 bătând mingea liberi pe străzile orașului (majoritatea neasfaltate) sau în parcările dintre blocuri. În acea perioadă, terenuri precum cele ale noii baze Obor, Skate-Park-ul (cel mai mare din România), Eco Sports Dome, arena de baschet 3×3 de lângă sala Transilvania sau circuitul de wakeboard de la Lacul lui Binder, admiram doar pe Eurosport sau mai târziu pe YouTube. Un stadion precum ”Municipalul” de azi visam doar în albumele cu abțibilduri CM 1998 sau EURO 2000.
Ce opțiuni aveam în anii ’90? Nelimitate, dar din altă perspectivă. Practic, cum ieșeai din scara blocului pășeai direct pe terenul de sport. Un bătător de covoare era poarta de fotbal omniprezentă între blocuri; cu o cărămidă spartă transformai rapid orice stradă secundară într-un teren de tenis cu piciorul; ”la perete” te jucai oriunde era un dos de bloc sau bubuind parterul unei locuințe, ”acum, că nu-i nimeni acasă”; parcările de azi erau spații libere între blocuri majoritatea neasfalate, cu câte o mașină ici-colo, unde nu creștea iarbă de atâta bătut mingea, iar curtea școlilor betonată în ”carouri” era perfectă pentru ”Bambilici” în 4, 6, 8 jucători.
În 35 de ani s-au schimbat atât de multe încât opțiunea de a te juca oriunde a devenit aproape nulă.
Sigur, mai ai poenița de la Silva, unele terenuri din curtea școlilor, dar cu program fix, în funcție de deschiderea directorului de școală. Excepții. Iar dacă nu știați, adulții nu au acces pe terenurile de sport ale școlilor, doar copiii. Chiar și în afara orelor de sport.
În rest, parcările sunt arhipline de mașini, chiar și pe străzile secundare traficul e unul alert, acolo unde nu creștea nici iarba azi locatarii de la parterul blocurilor și-au amenajat grădini frumoase de flori, împrejmuite cu garduri vii sau… metalice, bătătorul de covoare e o raritate, iar ”la perete” – ai distruge izolația de polistiren a blocurilor.
În acest context, în ultimii ani au apărut timid inițiative de a închide temporar traficul pe diverse artere de circulație, cu scopul de a promova mișcarea, sportul, mersul pe bicicletă sau, mai recent, de a oferi siguranță copiilor în jurul școlilor.
Spun timid, pentru că au fost maxim 1-2 astfel de acțiuni pe an, iar cea mai cunoscută era Maratonul Sibiului care blochează parțial câteva străzi, într-o zi de sâmbătă, dis de dimineață, când 80% din sibieni nici n-au habar că la ora 08:00 se va fi dat startul probei de 42 de km, ei schimbând atunci poziția de… somn.
În anul de grație 2026, dată fiind evoluția ultimilor 35 de ani în care am ajuns să ne sufocăm ZILNIC unii pe alții cu mașinile, chiar de-i zi de muncă, de meci, de cumpărături sau de sărbătoare, ai crede că astfel de inițiative sunt susținute și încurajate de majoritatea sibienilor. Asta ar spune logica cel puțin.
Ireal dar, cel puțin în mediul online, nu se întâmpla așa. În orașul în care parcurgi în 7-10 minute distanța Vasile Aaron – Metro, iar autobuzele își respectă orarul la minut, a deranja acest confort cetățenilor crează isterie. Zeci de comentarii negative, apocaliptice de-a dreptul, se revarsă cu venin pe paginile de Facebook, într-o încercare jenantă, de fapt, și disperată de a-și expune rutina plictisitoare a propriei vieți.
În viața reală însă, mii de copii, tineri și sibieni de toate vârstele, până la urmă, fac din aceste evenimente adevărate fenomene, și, cel mai important, transmit semnalul că orașul nostru respiră și altceva decât noxe și nervi în trafic. Respiră curaj, zâmbete, imaginație, libertate. Sibiul trăiește.
10 000 de sibieni aleargă la Maratonul Sibiului. Prologul Romaniacs-ului de pe Bulevardul Coposu a pus Sibiul pe aceeași hartă a lumii pe care se mai află, spre exemplu, Marele Premiu al Principatului Monaco (cursa de F1 care închide complet orașul Monte Carlo). Iar Festivalul de Sport Urban, cu ediția inaugurală din acest week-end, are potențialul de a depăși cele două evenimente menționate anterior.
Bulevardele nu sunt doar ale mașinilor. O dată, de două ori, de trei ori pe an, măcar, pot și trebuie să fie ale oamenilor.
