Pe stadionul Compa am mers cel mai des cu tata de mână să-i văd pe Șoimii. Erau anii ’90, echipa era în a treia divizie, cea mai slabă perioadă din istorie, dar sute, mii de oameni veneau la fiecare meci al echipei cu o stare de spirit bună. Majoritatea erau din cartier sau angajați ai fabricii Compa. Aici am auzit zeci de povești despre istoria zbuciumată din anii ’80, aici intram la vestiare cu Feri, aici aveau farmec injurăturile și glumele de stadion, aici am golit timid prima pungă de confetti visându-mă în atmosfera arenelor sud-americane, aici vocea crainicului arenei răsuna dintr-o portavoce de pe stâlp, aici tabela și cabina comentatorului erau inconfundabile, aici doamna cu semințele își croia un drum special pe malul tribunei de pământ provocând un „val” misterios prin mulțimea de oameni care îi făcea ușor loc, aici am trăit primul derby cu 10 000 de oameni entuziasmați că Șoimii ar putea reveni în fotbalul mare.
Eram fascinat de stadionul ăsta, copil fiind, și încercam mereu să gasesc o perspectivă nouă din care să-l privesc. Mi se părea atunci un vis să am ocazia să urc în cabina comentatorului, să vad meciul de acolo. N-am avut ocazia dar am stat zeci de minute în balconul unui bloc din apropiere cu vedere spre teren când părintii mei au vizitat o cunoștință care locuia într-un asemenea loc privilegiat. Nu știam atunci ce e un aparat foto dar „fotografiam” fiecare colț cu ochii minții.
Mă întorc ocazional pe stadionul Compa de ani buni. Uneori știu de ce, alteori nu. E un magnet care mă atrage o dată la ceva timp. Îmi e de ajuns să-l privesc câteva minute, să ascult zgomotul de fond. Acum vreo 3 ani am găsit întâmplător, plimbându-mă printre ruinele blocului nelocuit, cartea „Fotbal de la A la Z”, o carte fabuloasă care dedică 3 pagini și o poză echipei Șoimii. Aici l-am cunoscut pe Ion Gheorghe, un monument viu al fotbalului sibian care ține în viață acest loc. Și datorită căruia se mai joacă fotbal la nivel juvenil pe acest gazon.
Acum câteva zile (n.a. 10 noiembrie 2022), Kevin Waddle a venit în Sibiu și a vrut să vadă câteva meciuri pe arene mai aparte din județ. Face din asta un mod de viață. Călătorește prin toată lumea pentru a afla povești despre cluburi și stadioane. A pășit pe 786 arene până acum ceea ce, pentru mine, e fascinant. A ales și stadionul Compa iar asta mi-a dat prilejul unei vizite, fără să am prea mari așteptări de la meci.
Spuneam mai sus că revin în acest loc fără să știu mereu de ce. Luni seara, pe ”Compa”, Kevin mi-a spus de mai multe ori cât de bucuros e să fie aici. Și n-am prea înțeles de ce, eu veneam la stadion, de cele mai multe ori, nostalgic, confuz. Dar Kevin era încântat, fascinat și fotografia cu entuziasm fiecare bancă de rezerve, bară ruginită a porții, blocurile, întreg decorul. Brusc, am realizat că era aceeași bucurie pe care o trăiam in anii ’90 și aceleași „fotografii” realizate cu ochii minții. Dintr-o simplă vizită între pasionați de istoria fotbalului, am redescoperit sentimentul de a veni cu bucurie pe cel mai frumos stadion al copilăriei mele.
Mulțumesc, Kevin!
